Dimineața a început cu o mică întrunire. Am simțit nevoia să vorbim despre ceea ce se întâmplase la sfârșitul săptămânii trecute, despre niște nemulțumiri pe care le-am simțit în rândul copiilor și despre lucrurile care rămăseseră, poate, nespuse.
Am stat de vorbă cu ei. Am ascultat și am încercat să le explic, să clarificăm împreună ceea ce era de clarificat. Și, încă o dată, am simțit că am făcut bine că nu am trecut pur și simplu peste moment. Copiii au nevoie să fie ascultați, chiar și atunci când lucrurile care îi frământă par mici pentru noi, adulții. Pentru ei, însă, sunt importante.
Apoi ne-am întors la muzică.
Am început ascultând Vivaldi. De data aceasta, „Toamna”. Mi-ar fi plăcut atât de mult ca părinții să poată vedea secvența aceea: toți copiii așezați la măsuțe, liniștiți, ascultând muzica. Nu am reușit să pun imaginile pe retroproiector, așa că, de data aceasta, am făcut doar ceea ce ne cerea muzica: am ascultat.
Și a fost suficient.
După aceea, am intrat din nou în Ținutul Muzichiei și am ajuns la Castelul Portativ. Numai că astăzi nu am mai construit singură povestea. M-au ajutat copiii.
Pe rând, fiecare copil a venit și a așezat câte o notă pe portativ, la locul ei. Una câte una, notele au început să-și găsească locul, iar portativul s-a umplut treptat. Am cântat gama și am simțit ceva greu de pus în cuvinte: o bucurie simplă, dar foarte puternică. Parcă toate lucrurile pe care le făcuserăm începuseră să se lege.
După ce notele și-au găsit toate locul, am schimbat puțin materialele de lucru.
Am pus pe mese farfurii cu făină de porumb și câte un bețișor mic și i-am invitat pe copii să deseneze. Cheia sol, notele muzicale, portativul… tot ceea ce învățaserăm până atunci putea fi acum făcut cu mâinile lor.
Mi-a plăcut foarte mult activitatea aceasta. Și lor le-a plăcut și mai mult.
Sigur, la final, am scos aspiratorul ca să adun mălaiul împrăștiat pe jos. Dar a meritat din plin. Uneori, cele mai frumoase activități vin la pachet și cu puțină mizerie. Iar dacă mizeria aceea înseamnă copii implicați, curioși și bucuroși, atunci chiar nu mai contează.
Am avut și doi copilași care ieri nu fuseseră prezenți, așa că le-am pregătit foile pe care au putut exersa cheia sol. Au avut astfel ocazia să recupereze ceea ce făcuserăm în ziua precedentă și să intre, fiecare în ritmul lui, în povestea noastră muzicală.
Apoi au urmat labirinturile. Cei mici au avut de decupat, iar fetițele mai mari au lucrat fișe de colorat pe numere. Activitățile au fost diferite, adaptate vârstei și nivelului lor, dar toate au avut același fir roșu: muzica.
Și, pentru că tot eram în lumea sunetelor și a instrumentelor, am trecut la Alfabetul instrumentelor muzicale.
O activitate strașnică!
Una câte una, literele alfabetului au fost completate cu denumiri de instrumente muzicale. Am descoperit, ne-am amintit, am căutat și am completat. Iar la final, activitatea a devenit una de scriere creativă pentru fetițele care merg deja la școală și știu să scrie.
Fiecare și-a ales un cuvânt din alfabetul nostru muzical și, pornind de acolo, am construit împreună o propoziție.
Iris a ales xilofon. Samia a ales vioară. Raisa a ales pian.
Și mi-a plăcut tare mult că, la final, numele lor și instrumentele alese au ajuns împreună într-o propoziție. A fost un mod frumos de a transforma o activitate de învățare într-una personală, în care fiecare copil a lăsat câte puțin din el.
Iar pentru că orice zi creativă care se respectă trebuie să aibă și puțină strălucire, finalul zilei a aparținut unui craft cu sclipici.
Nu cred că mai este nevoie să spun cât de mare este bucuria copiilor atunci când apare sclipiciul. Oricât am avea, niciodată nu pare suficient. Se pune cu entuziasm, cu atenție, cu prea multă atenție uneori, iar masa capătă rapid propria ei constelație.
Dar și asta face parte din poveste.
Mâine vreau să facem notele muzicale cu ironing beads și sper să-mi iasă ceea ce mi-am pus în gând. Vreau să consolidez povestea pe care am început-o. Vom repeta din nou, voi chema iar copiii să pună notele pe portativ și vom reveni asupra lucrurilor pe care le-am descoperit deja.
Și mai avem un moment important: vom asculta „Iarna” de Vivaldi.
Astfel, vom încheia cercul început cu „Toamna”.
Și, privind în urmă la aceste două zile, am senzația că „spiritul Vivaldi” chiar a reușit să intre puțin câte puțin în sufletele copiilor.
Poate că nu vor ține minte fiecare activitate. Poate că nu vor putea spune peste câteva săptămâni unde se așază fiecare notă pe portativ sau care este ordinea exactă a anotimpurilor din Anotimpurile lui Vivaldi.
Dar sper să rămână ceva mai important.
O stare. O curiozitate. O bucurie.
Poate chiar amintirea unor dimineți în care au stat cu toții la măsuțe și au ascultat muzică.
A unor note așezate împreună pe un portativ. A unei chei sol desenate în mălai. A unui xilofon, a unei viori și a unui pian alese de trei fetițe. Și, bineînțeles, a unui pic de sclipici care, ca întotdeauna, a ajuns și unde nu trebuia.
Pentru că, până la urmă, asta încerc să fac în această săptămână: să le ofer copiilor nu doar activități despre muzică, ci întâlniri cu muzica.
Iar astăzi am plecat acasă cu sentimentul că, încet-încet, muzica începe să se așeze.
