Am văzut ieri multe rafturi de bibliotecă. Unele frumoase, altele obosite, unele atent aliniate, altele lăsate în voia gravitației și a timpului. Rafturi care păreau să fi văzut multe vieți trecând prin fața lor. Și m-am gândit la bibliotecile mele. La cele care nu sunt simple piese de mobilier, ci prezențe discrete, constante, care îmi însoțesc existența fără să ceară nimic.
Există o zi a rafturilor de bibliotecă, celebrată în a patra miercuri din ianuarie, menită să îi îndemne pe oameni să-și fotografieze cărțile și să le arate lumii. Dincolo de gestul în sine, această zi vorbește despre apartenență: la lectură, la comunitatea celor care știu că o carte nu este doar ceva ce citești, ci ceva în care intri.
Eu trăiesc într-o lume în care cartea a avut mereu un loc firesc. Din ea am învățat nu să schimb pe alții, ci să mă schimb pe mine. Am învățat că lucrurile nu se așază toate la timp și că unele cărți au nevoie de ani întregi pentru a fi, cu adevărat, înțelese. Poate de aceea, devenind mamă, nevoia de a citi a căpătat o altă greutate. Am simțit că trebuie să mă întorc, să recitesc, să înțeleg ceea ce odinioară îmi scăpase. Informația, ca și viața, ajunge la noi în momente diferite și se luminează doar atunci când suntem pregătiți.
În casa în care locuiesc există cărți în fiecare cameră. Sunt patru camere și fiecare poartă amprenta unei etape din viața mea. În biroul în care fiii mei au traversat anii școlii preuniversitare se află o bibliotecă mare, densă, cu literatură pentru copii, Young Adult, colecții Anansi, Polirom, raftul Denisei, albume de artă și o integrală Larousse, primită de la tatăl meu în copilărie. Biblioteca aceasta are o burtă – un spațiu adânc, protector – în care stau cărțile mele vechi, cele de care nu m-am despărțit și de care nu mă voi despărți niciodată.
Dar în acest birou există și cărți care nu stau pe rafturi. Ele zboară. Ridic ochii și le văd: Cornelia Funke, Katherine Arden, Mony Witcher, O serie de evenimente nefericite citite în română și în engleză, de-a lungul anilor, de fiii mei, dar și cărțile pentru copii (și nu numai) semnate de Salman Rushdie. Pe pereți „zboară” Veronica Niculescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Nicolae. Sunt aici Chris Riddell, J.K. Rowling, Invenția lui Hugo Cabret. Cărți care mi-au arătat că pot trăi vieți care nu sunt ale mele și, totuși, pot exista deplin în ele.
În dormitor nu există televizor. Există cărți. Multe. Young Adult, colecția Arthur, citite împreună cu Luca, una câte una, în seri lungi. Există enciclopedia mică Larousse, cumpărată imediat după anii ’90, când Răzvan era mic – o colecție pe care o iubesc cu o fidelitate greu de explicat. Acolo este și pianul, iar de o vreme pianul este îmbrățișat de cărți care nu mai încap nicăieri, dar care refuză să fie alungate.
În sufragerie, cărțile sunt amestecate, așa cum sunt viețile. Biblioteca părinților mei, cărțile copilăriei mele, titlurile cumpărate la maturitate, colecții întregi adunate de-a lungul timpului. Multe volume există în mai multe exemplare. Nu le-am numărat niciodată. Cărțile nu vin atunci când le strigi; trebuie să le cauți. Pe un raft stau dicționarele pe care tatăl meu le deschidea zilnic. Deasupra, Marii pictori și Corpul omenesc, cumpărate atunci când fiii mei erau mici, ca o promisiune că lumea poate fi înțeleasă.
Dacă ar fi să laud cartea, nu aș face-o cu vorbe mari. Aș spune doar că ea m-a învățat să stau, să ascult și să duc mai departe. Atelierele pe care le fac cu copiii sunt dovada cea mai clară. Când o poveste este spusă cu voce tare, cartea încetează să mai fie obiect. Devine relație. Devine punte. Devine memorie în formare.
Poate nu toți copiii vor deveni cititori pasionați. Dar dacă unii dintre ei vor păstra, peste ani, amintirea unei povești auzite cu atenție și mirare, atunci cartea și-a făcut deja lucrarea.
De ziua cărților, La mulți ani! Cred, cu liniște și fără îndoială, că această formă tipărită nu va dispărea. Într-o lume care se grăbește să înlocuiască totul, cartea rămâne. Ca un raft. Ca o casă. Ca o promisiune tăcută că sensul nu se pierde.
