Castelul portativ și aventurile din jurul cheii sol
Ziua a început cu muzică. La început am ascultat „Iarna” de Vivaldi. Nu, nu am ascultat-o în întregime – încă nu suntem acolo. Am ascultat prima parte și mi-am spus, din nou, că nu trebuie să facem totul dintr-odată. Important este că minutele de muzică bună se adună. Puțin câte puțin. Azi câteva minute, mâine alte câteva, iar în timp se poate construi ceva foarte valoros: obișnuința de a asculta cu adevărat.
Apoi ne-am întors în Țara Muzichia, unde ne aștepta castelul nostru portativ.
Am avut întrebări despre portativ, despre cheia sol, despre locul în care trebuie să stea fiecare notă. Iar copiii s-au descurcat foarte bine. Au venit pe rând și au așezat notele la locul lor, încercând să-și amintească ceea ce descoperiseră în zilele anterioare.
Am făcut și câteva exerciții de solfegiu și am repetat noțiunile învățate în prima și în cea de-a doua zi. Repetiția poate părea uneori mai puțin spectaculoasă decât o activitate nouă, dar pentru copii este esențială. Ceea ce astăzi pare o regulă pe care trebuie să o țină minte devine, prin repetiție, ceva firesc.
În timp ce portativul din fața noastră prindea contur, copiii mai mari au lucrat pe foi speciale de caiet muzical, cu portativul deja trasat. Au așezat notele, au exersat și au repetat cheia sol.
Cei mici au lucrat diferit. Le-am trasat eu liniile pe foi albe, iar ei au avut misiunea de a așeza notele acolo unde trebuie. Pentru un copil mic, o astfel de activitate înseamnă mult mai mult decât „a învăța niște note”. Înseamnă să observe, să compare, să încerce, să greșească și să corecteze.
Și, mai ales, să descopere că muzica poate fi atinsă și văzută.
Un experiment simplu, dar plin de uimire
Apoi am schimbat registrul și am trecut la un experiment în care culorile au plecat atunci când au intrat în apă.
Este unul dintre acele experimente simple, ușor de pregătit, dar care îi fascinează pe copii. Tocmai aici cred că stă una dintre cele mai frumoase puteri ale experimentelor pentru preșcolari și școlarii mici: nu au nevoie de aparatură sofisticată și nici de explicații complicate pentru a trezi întrebări.
Copilul vede ceva care se întâmplă sub ochii lui și imediat apare întrebarea: De ce? Cum? Ce se întâmplă dacă mai încerc o dată?
Și atunci experimentul devine învățare.
Copiii au repetat experimentul de multe ori, cu entuziasmul acela pe care îl au cei mici atunci când ceva îi surprinde.
Apoi au desenat ceea ce făcusem eu. Fiecare și-a dus desenul acasă, cu gândul de a-l arăta părinților.
Mi se pare important să nu privim aceste experimente doar ca pe niște momente distractive dintr-o zi. Ele îi ajută pe copii să învețe să observe, să formuleze ipoteze, să urmărească un proces și să înțeleagă că lumea din jurul lor poate fi cercetată.
Uneori, o foaie, puțină apă și câteva culori sunt suficiente pentru a deschide o ușă către știință.
O masă care a semănat mai degrabă cu un prânz
Și pentru că explorarea cere energie, a venit și momentul mesei.
Copiii au fost, parcă, mai flămânzi ca niciodată. De când vin la activități înainte de ora nouă, cu puține excepții, aproape toți ajung să ceară de mâncare. Iar astăzi masa noastră n-a mai semănat deloc cu un mic dejun. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, un prânz.
Și cred că există ceva foarte frumos în imaginea unor copii obosiți, gălăgioși, curioși și flămânzi, strânși în jurul mesei după o dimineață plină.
„Ironing beans”, note muzicale și o chităruță
După masă am trecut la „ironing beans”, o activitate care ne-a dus din nou spre lucru manual și spre concentrare.
Am făcut note muzicale, o chităruță și tot felul de forme muzicale – optimi, doimi și alte elemente care ne-au ajutat să continuăm povestea începută pe portativ.
Este genul de activitate în care chiar și cei mai neastâmpărați copii reușesc să stea, măcar pentru puțin timp, concentrați asupra unei sarcini. Iar pentru mine, aceste mici momente contează enorm.
Nu trebuie să stea nemișcați minute întregi. Nu trebuie să lucreze perfect. Este suficient să reușească, din când în când, să se oprească, să privească, să asculte și să ducă o activitate până la capăt.
Partea dificilă a unei grupe de la 3 la 10 ani
A fost, însă, o zi solicitantă. Cu multe intervenții, multe momente în care a trebuit să fiu atentă la mai multe lucruri deodată și cu acea senzație pe care o am din ce în ce mai clar: de la 3 la 10 ani, pur și simplu nu poți.
Nu poți, oricâtă bunăvoință ai avea, să stai lângă fiecare copil în parte, să-i explici, să-l oprești, să-l ții, să-l ferești, să-l redirecționezi și să fii în același timp atent la toți ceilalți.
Evident, întreaga desfășurare cade în atenția adultului care coordonează activitatea. Dar copiii au nevoie și de continuitate acasă. Au nevoie ca și părinții să ducă mai departe ceea ce încercăm să construim aici: reguli, limite, răbdare, respect pentru ceilalți și pentru activitatea pe care o facem.
Astăzi, de altfel, am avut și un moment care m-a făcut să râd. Un băiețel mi-a spus foarte serios:
„Tata mi-a promis că nu o să te mai maimuțăresc astăzi.”
Nu știu dacă există o mărturisire mai sinceră despre colaborarea dintre casă și activitățile noastre decât aceasta. 🙂
Și mâine… culoare!
La finalul zilei, gândul meu era deja la mâine.
Am pregătit tricourile care vor prinde puțină culoare în mâinile copiilor. Voi face tot posibilul să nu fie „bătute” de culoare, ci să capete doar niște tente, niște urme, niște pete frumoase care să le transforme în amintiri.
Am ales câteva imagini care mi-au plăcut foarte mult și sper din tot sufletul să le placă și copiilor.
Va fi o zi în forță.
Iar dacă mă gândesc la toate cele trei zile de până acum, cred că exact asta îmi place cel mai mult la Țara Muzichia: faptul că muzica nu rămâne doar muzică. Se întâlnește cu desenul, cu experimentul, cu mișcarea, cu lucrul manual, cu poveștile și cu toate acele mici descoperiri care, adunate, pot deveni ceva mult mai mare.
Astăzi am pus note pe portativ și am urmărit culorile cum dispar în apă.
Mâine vom pune culoare pe tricouri.
Și, încetul cu încetul, copiii își scriu propria lor poveste în Țara Muzichia.
