Chiar dacă dimineața s-a așezat peste lume cu răcoarea ploii de ieri, după o zi în care soarele a ars ca în definiția din dicționar, după-amiaza a venit cu o altă vibrație — una mov, parfumată, delicată.
A fost despre lavandă. Nu despre lanuri ordonate, întinse cât vezi cu ochii, ci despre tufișurile cuminți de pe tăpșanul meu, acel colț de verde unde verile și lecturile îmi dau mereu întâlnire.
Lavanda de acolo a fost plină de albine și fluturi, dar mai ales de liniște. Catifelată, vie, discretă. O splendoare domestică, dar cu suflet de câmp.
Anul trecut, îmi găseam vindecarea la Paula — Zâna Lavandei din apropiere, alintată „Ciocolata cu Piper”. Anul acesta, însă, cu tot haosul care mi s-a așezat în jur, nu am reușit să mă mobilizez să o revăd. Așa că am închis ochii și, ajutată de mirosul divin, am făcut acel exercițiu al inimii: am fost unde aveam nevoie să fiu, fără să plec de pe tăpșan.
Am lăsat lavanda să mă cuprindă. N-am stat liniștită, nu. M-am lavandit, cum îmi place să spun — jucându-mă cu florile, mângâindu-le, purtându-le pe degete, în păr, în suflet.
Când ești singur, nu e nimeni care să-ți spună cum ar trebui să te comporți. Nicio vârstă nu e „prea mare” pentru joacă. Doar tu, natura și o libertate dulce, ca o mătase în vânt.
Ora șapte seara pe tăpșan nu seamănă cu dimineața. Mirosurile devin mai adânci, păsările cântă altfel, iar liniștea capătă alte culori. O ciocănitoare și-a făcut simțită prezența și a completat peisajul sonor ca o notă de final într-o partitură scrisă de vânt și iarbă.
Viața… o știu grea. Uneori prea grea. Dar în momentele acestea, când mă așez între flori, când respir miresmele, când ascult natura fără să o grăbesc, învăț din nou să văd.
Să văd ceea ce e frumos, viu, adevărat.
Și dacă ar fi să scriu o odă acestei veri, poate că nu aș face-o cu metafore mărețe, ci așa, cu simplitatea unui gest:
o floare de lavandă atinsă de soare, ținută ușor între degete.
Și o inimă care, pentru o clipă, nu mai doare.
Cine sunt eu? O iubitoare de natură, de simplitate și de poezie trăită în tihnă, scriu pentru a-mi păstra echilibrul și a aduna bucățele de lumină din fiecare zi. Tăpșanul meu nu e doar un loc pe hartă, ci un spațiu al regăsirii. Acolo, printre flori și cărți, reînvăț să fiu.
