După atelierul de ieri de la Rainbowland, am ajuns acasă doar pentru puțin timp. Am luat câteva lucruri pe care trebuia să i le duc lui Luca și, aproape pe nerăsuflate, am pornit spre Iași. Deși motivul oficial era întâlnirea cu el, adevărul este că în inima mea mai exista unul, poate chiar mai puternic: dorința de a vedea sculptura lui Constantin Brâncuși, adusă pentru o săptămână la Muzeul de Artă din Iași de la Muzeul Național de Artă din București.
Era una dintre acele zile de primăvară târzie în care lumina are o blândețe aparte. Soarele încălzea fără să obosească, iar aerul părea făcut pentru plimbări lungi și conversații tihnite. Nu am vrut să merg singură, așa că am luat-o și pe sora mea cu mine — un pretext minunat pentru câteva ore petrecute împreună.
Cei 130 de kilometri au trecut repede. Două ceasuri de drum și am ajuns cu bine la Iași. Am trecut pe la Luca să lăsăm ce adusesem și apoi am pornit, împreună cu el, spre Palat. Pe jos, desigur. Vremea era prea frumoasă pentru mașină, iar parcarea din zonă este întotdeauna o aventură în sine. Ni s-a alăturat și Aurora, draga lui prietenă, iar mica noastră ieșire s-a transformat, fără efort, într-o după-amiază caldă și luminoasă.
Înainte de muzeu, am oprit să mâncăm ceva. Foamea își cerea drepturile, iar noi suntem, de altfel, mari admiratori ai gusturilor neobișnuite. Am ales un restaurant cu specific mexican și fiecare și-a comandat ce a simțit. Îmi amintesc și acum cele trei limonade care ne-au amuzat și intrigat în egală măsură: una cu mentă, una cu castravete și una cu cactus. Ciudate, răcoritoare și perfect potrivite pentru ziua aceea.
După masă, am traversat strada și am ajuns la muzeu.
Cred că una dintre cele mai mari bucurii ale zilei a fost să văd atât de mulți oameni veniți pentru artă. Era coadă la intrarea în încăperea unde fusese expusă sculptura lui Brâncuși. Oameni de toate vârstele așteptau cuminți, cu o răbdare pe care doar întâlnirea cu ceva cu adevărat important o poate naște.
Am cumpărat bilete pentru întreg complexul muzeal și am intrat. Accesul în sala unde se afla sculptura se făcea în grupuri de câte patru persoane. Noi eram exact patru. Am zâmbit când ne-am dat seama.
Lucrarea expusă, Cap de copil, poartă în ea acea simplitate profundă pe care numai Brâncuși a știut să o transforme în emoție pură. Sculptorul român, considerat unul dintre părinții artei moderne, a căutat toată viața esența lucrurilor, nu aparența lor. El nu sculpta chipuri, ci stări. Nu reda fidel realitatea, ci sufletul ei. În lucrările lui există liniște, verticalitate și o formă de adevăr greu de explicat.
Iar Cap de copil are exact această delicatețe tăcută. Formele rotunjite, liniile simple, expresia aproape absentă și totuși profund vie te fac să rămâi câteva clipe în tăcere. Parcă nu privești o sculptură, ci o amintire.
Ghidul ne-a povestit câteva detalii despre lucrare și despre Brâncuși, iar apoi am intrat într-o altă încăpere care mi-a amintit instantaneu de expoziția de la Masada pe care o văzusem cândva datorită prietenei mele. Întuneric, muzică discretă, exponate scăldate într-o lumină atent dozată — genul acela de atmosferă care te desprinde pentru câteva minute de lume și te face să simți că pășești într-un spațiu suspendat.
Sora mea a filmat câteva secunde acolo și mă bucur că a făcut-o. Nu știu dacă expoziția aceasta va mai rămâne mult timp deschisă, dar dacă aveți ocazia să o vedeți, mergeți. Sunt experiențe care nu pot fi povestite complet. Trebuie trăite.
Am continuat apoi cu expoziția de artă contemporană și cu galeria permanentă a muzeului, unde am revăzut lucrări semnate de Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza și de alți mari artiști români. Iar în tot acest timp se apropia încet Noaptea Muzeelor.
Practic, am ieșit dintre tablouri odată cu închiderea. Îi vedeam pe cei care asigurau paza stingând luminile după noi, sală cu sală, ca într-un film în care muzeul adoarme încet după o zi plină de vizitatori. Însă afară era încă forfotă. Coada rămasă pentru Brâncuși era impresionantă, iar în fața Palatului lumea continua să sosească.
Și m-am bucurat.
M-am bucurat sincer să văd oameni care încă simt nevoia de artă.
Nu este pentru prima dată când trăiesc emoția aceasta aproape imposibil de descris. Am simțit-o și în fața picturilor lui Vincent van Gogh de la National Gallery. Am simțit-o privind lucrările lui Piet Mondrian sau universul lui Andy Warhol la Tate Modern.
Este o stare pe care eu nu reușesc să o traduc complet în cuvinte. Un amestec de liniște, uimire, recunoștință și vulnerabilitate. Ca și cum, pentru câteva clipe, lumea devine mai mare și mai frumoasă decât o credeai.
Iar dacă iubiți arta, frumosul și întâlnirile acestea rare cu emoția autentică, mergeți. Vizitați. Intrați în muzee. Stați în fața unui tablou fără grabă. Priviți o sculptură în liniște. Pentru că doar așa veți înțelege despre ce vorbesc.
Când am ajuns acasă, târziu, obosiți și fericiți, m-am întâlnit în fața casei cu o cunoștință care mi-a spus simplu:
— Vai, știi? Am fost la muzeu. Nu mai intrasem de ani de zile… și m-am simțit minunat.
Și atunci am avut sentimentul că nu există o încheiere mai potrivită pentru ziua aceasta.
Poate doar un mic regret.
Ana, prietena mea cu care vorbisem să vină și ea, nu a mai putut ajunge. Și mi-a lipsit. Dar poate că aceasta nu este decât o promisiune pentru o altă întâlnire. Poate la București, unde mica sculptură a lui Brâncuși se va întoarce după periplul ei ieșean.
Iar noi vom merge din nou să o privim. În tăcere. Ca pe ceva fragil și prețios.
