Suntem în 14 ianuarie. O dimineață tăcută, din aceea în care poți să citezi din tine însăți fără să-ți fie rușine. Povestea mea continuă în Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, o carte care, aproape inevitabil, m-a trimis cu gândul la Misterul de Crăciun. Poate pentru că e același autor, poate pentru că și acolo, și aici, un copil este purtat dincolo de timp, dincolo de aparențe, într-un spațiu în care întrebările devin mai importante decât răspunsurile.
În Misterul de Crăciun e un băiețel care călătorește înapoi până la nașterea lui Isus. În Lumea Sofiei, e o fetiță de 14 ani, Sofia, care primește scrisori misterioase de la un filosof necunoscut. Scrisori care nu îi spun cine este, ci o întreabă cine este ea. Scrisori care o provoacă, o scot din cotidian și o așază, fără să-și dea seama, pe o hartă uriașă a gândirii omenești.
Până acum, relația dintre Sofia și acest așa-zis profesor de filosofie s-a construit din absență: telefoane scurte, casete audio, plicuri galbene și albe, uneori câte două pe zi, ca niște bătăi de inimă venite dintr-o lume paralelă. Alberto Knox nu e un personaj prezent, ci o voce. O prezență care nu se arată, dar care insistă.
Am ajuns la capitolul despre Evul Mediu, momentul în care el hotărăște că e timpul să se întâlnească. O cheamă pe Sofia la patru dimineața, într-o bisericuță. O invitație care, ca mamă, mă tulbură. O situație care îți ridică instinctiv toate semnele de întrebare, dar care, ca cititor, te ține legat de pagină, pentru că simți că nimic nu e întâmplător.
Sofia pleacă pe ascuns. Îi spune mamei că doarme la cea mai bună prietenă a ei. Și la patru dimineața iese în frig, în întuneric, spre întâlnirea cu acest om care i-a schimbat deja felul de a gândi.
Și acolo, în biserică, se întâmplă întâlnirea:
„Alberto merge direct spre altar, privi mai întâi spre vechiul crucifix, apoi se întoarse spre Sofia și se îndreptă încet spre ea. În cele din urmă, se așeză pe bancă alături de ea. Sofia se simțea ciudat, era atât de aproape de ea. Pe sub glugă se ghiceau ochi întunecați, ochii unui bărbat de vârstă mijlocie, cu părul închis la culoare și cu barba ascuțită.
Cine ești tu? Se gândi ea. Ce cauți tu în viața mea?
O să învățăm să ne cunoaștem mai bine, spus el, ca și cum i-ar fi ghicit gândurile. Se crăpă de ziua și lumina filtrată prin vitralii se revărsa în biserică, în timp ce Alberto continua să vorbească despre filozofia din Evul Mediu. Creștinismul spunea adevărul, iată ce admiseseră pur și simplu filozofii din acea epocă, fără să-și pună prea multe întrebări, spuse Alberto. Problema era dacă putem să ne mulțumim să credem în revelația creștină sau dacă putem ajunge la adevărurile creștine prin rațiune. Care era relația dintre filozofii greci și ceea ce spunea Biblia?”
Relația dintre Sofia și Alberto nu e una obișnuită. Nu e o relație de profesor–elev așa cum o știm. E mai degrabă o inițiere. El nu îi oferă adevăruri de-a gata, ci o învață să întrebe. O tratează ca pe un egal în gândire, deși e doar un copil. Iar asta fascinează și neliniștește deopotrivă. Pentru că Sofia nu mai e doar o fetiță care primește lecții, ci cineva care începe să vadă lumea altfel, să o pună sub semnul întrebării.
Închid cartea pentru o clipă. Afară sunt minus nouă grade. Zăpada s-a topit, dar gheața încă stă pe trotuare, ca o amintire periculoasă. Eu încă îmi duc durerea de sâmbătă, trânta care mi-a mai adăugat un strat de suferință peste un spate deja obosit. Mă mișc încet, cu grijă, ca și cum aș purta în mine un fragil echilibru.
Mi-am făcut un ceai adus din Anglia, un English Breakfast, și m-am întrebat dacă e mai bun decât cafeaua de dimineață. Cafeaua mea băută fără zahăr, cu lapte simplu, firesc, adăugat din belșug, dar nu până la jumătate. Lapte normal, nu condensat, nu sofisticat. Doar atât cât să îmblânzească amăreala.
Am citit, evident, că nu e bine nici ceai, nici cafea pe stomacul gol. Că dimineața ar trebui să mănânci. Eu nu pot. Dimineața mâncarea mi se pare un exces, o promisiune de greutate, o stare de disconfort. Nu mă doare stomacul, nu e nimic concret, doar o reticență adâncă. Și totuși, după ce citești atâtea informații, rămâne un semn de întrebare, mic, dar persistent.
Așa a început ziua de 14. Cu o fetiță care merge la patru dimineața într-o biserică, cu un filosof care o învață să gândească, cu frig, cu ceai, cu dureri și cu speranța tăcută că ziua va fi bună. Că voi face ce mi-am propus. Și că, între vitralii și gânduri, lucrurile se vor așeza.
