Am senzația că, în ultima vreme, internetul a luat-o razna cu experimentele pentru copii.
Intri pe o rețea socială și vezi pahare care bolborosesc, culori care se despart în forme perfecte, spume care cresc spectaculos, lichide care se transformă în ceva ce pare desprins dintr-un laborator de magie. Totul este curat, rapid, spectaculos. Copilul zâmbește, experimentul iese din prima, iar la final ai impresia că trebuie doar să deschizi dulapul din bucătărie și să scoți două-trei ingrediente ca să obții minunăția.
Numai că… uneori nu este chiar așa.
Și spun asta după ani de zile în care am făcut experimente cu copiii, nu doar ai mei.
Unele au ieșit. Unele nu au ieșit. Unele au ieșit după ce le-am făcut de câteva ori. La unele am schimbat cantitățile, la altele ordinea, la altele pur și simplu am schimbat materialele pentru că ceea ce funcționa într-un anumit videoclip nu funcționa și la noi.
Și cred că tocmai asta este partea despre care se vorbește prea puțin.
Experimentul adevărat nu este întotdeauna spectaculos.
Uneori este o masă murdară.
Un pahar răsturnat.
O pipetă care scapă prea mult lichid.
Un copil care spune „nu merge!”.
Și apoi: „Mai încercăm o dată?”
Asta îmi place mie cel mai mult.
Pentru că atunci când faci un experiment cu un copil nu urmărești doar efectul final. Nu urmărești neapărat fotografia aceea frumoasă pe care ai văzut-o pe internet.
Urmărești copilul.
Cum ține pipeta.
Cum încearcă să pună o singură picătură și pune trei.
Cum se uită la lichid.
Cum se miră.
Cum pune o întrebare.
Cum încearcă să explice singur ceea ce vede.
Acolo se întâmplă, de fapt, lucrurile importante.
Am făcut experimente cu copiii mei încă de când erau mici și cred că una dintre cele mai mari greșeli pe care o putem face, noi, adulții, este să ne grăbim să-i ajutăm.
Ne grăbim să turnăm noi.
Să măsurăm noi.
Să amestecăm noi.
Să reparăm noi.
Să le arătăm noi cum se face.
Și, fără să ne dăm seama, ajungem să facem experimentul în locul lor.
Copilul privește și noi ne bucurăm că „i-am arătat ceva interesant”.
Dar nu asta vreau.
Vreau să pună el mâna.
Chiar dacă varsă, dacă greșește, dacă nu iese.
Mai ales dacă nu iese.
Pentru că atunci începe partea frumoasă.
— De ce n-a mers?
— Nu știu.
— Ce crezi că ar trebui să schimbăm?
Și încercăm din nou.
Poate punem mai puțin. Poate mai mult. Poate schimbăm ordinea. Poate nu schimbăm nimic și doar repetăm, ca să vedem dacă se întâmplă același lucru.
Fără să ne dăm seama, copilul învață să observe, să compare, să formuleze ipoteze, să accepte că uneori greșește și să înțeleagă că un rezultat neașteptat nu înseamnă neapărat că ai făcut ceva „prost”.
Uneori înseamnă doar că ai mai descoperit ceva.
Și mai este ceva ce am învățat în timp: dacă vrei să faci experimente cu copii, trebuie să fii pregătit.
Nu doar sufletește. Și practic.
Trebuie să ai materialele.
Mai ales dacă ai un grup de copii.
Pahare. Pipete. Tăvi. Recipiente. Apă. Șervețele. Materiale de rezervă. Și, uneori, ingrediente pe care nu le găsești chiar la magazinul din colț.
Am întâlnit tot felul de materiale de-a lungul timpului. Glicerină, coloranți, pulberi, diverse substanțe, tot felul de lucruri care pot transforma o activitate simplă într-o experiență foarte frumoasă.
Și apoi există gheața carbonică.
Doamne, ce efect poate să aibă!
Dar este și un bun exemplu că nu tot ceea ce arată spectaculos într-un videoclip este și ușor de făcut acasă. Gheața carbonică trebuie procurată în condiții potrivite, trebuie manipulată corect și nu este un material cu care te joci pur și simplu pentru că „arată bine”.
De aceea, înainte de orice experiment, eu cred că adultul trebuie să-l facă măcar o dată.
Să vadă ce se întâmplă.
Să vadă cât durează.
Să vadă dacă funcționează cu materialele pe care le are.
Să vadă unde pot apărea probleme.
Și, mai ales, să stabilească regulile.
Pentru mine, regulile acestea sunt importante încă de când copiii lucrează cu cele mai banale și mai prietenoase materiale.
Nu gustăm.
Nu ducem mâna la gură.
Nu punem nimic în ochi.
Nu amestecăm lucruri fără să știm ce facem.
Nu atingem ceea ce adultul ne spune să nu atingem.
Și nu pentru că vrem să speriem copilul.
Dimpotrivă.
Vreau ca el să învețe, încet și firesc, că lucrul cu orice fel de substanță presupune responsabilitate. Chiar și atunci când lucrăm cu lucruri obișnuite, potrivite pentru copii și folosite sub supraveghere.
Cred că regulile acestea se învață mult mai ușor atunci când copilul începe să lucreze, să observe și să înțeleagă.
Iar astăzi am mai făcut o dată un experiment care încă mă uimește.
Culori lăptoase puse în ulei.
Atât.
Și ceea ce se întâmplă este absolut minunat.
Picăturile de culoare se formează și rămân atât de bine delimitate, încât mie mi se pare că seamănă cu niște icre colorate. Sunt atât de frumoase și atât de clare, încât mă uit la ele și, după atâtea experimente, încă am reacția aceea sinceră de copil:
„Uau!”
Și poate că asta este partea care îmi place cel mai mult la experimente.
Nu doar că îi învață pe copii.
Ne readuc și pe noi, adulții, într-un loc în care putem să ne mirăm din nou.
Să vedem ceva simplu și să ni se pară extraordinar.
Să nu știm imediat răspunsul.
Să încercăm.
Să greșim.
Să repetăm.
Să ne murdărim puțin.
Și să ne bucurăm.
Pentru că, până la urmă, copilul nu are nevoie de un adult care să știe să facă totul perfect.
Are nevoie de un adult care să-i pregătească un loc sigur în care să încerce.
Să-i pună materialele în față.
Să-i explice regulile.
Să-l supravegheze.
Și apoi să facă un pas în spate.
Lasă-l pe el să toarne.
Lasă-l să țină pipeta.
Lasă-l să greșească.
Lasă-l să întrebe.
Lasă-l să repete.
Lasă-l să spună „nu a ieșit”.
Și, dacă vrea, spune-i:
„Bine. Hai să mai încercăm o dată.”
Pentru că poate că cel mai important lucru pe care îl învață un copil dintr-un experiment nu este ce se întâmplă în pahar.
Ci faptul că poate încerca din nou.
