An după an, revin în Dumbravă. Și cred că, de fiecare dată când vin aici, caut, măcar puțin, senzațiile de altădată.
Poate pentru că aici sunt multe dintre amintirile mele cu Luca. Veneam împreună, citeam, ne așezam printre copaci, inventam povești, râdeam, adunam frunze. Uneori aveam o carte cu noi, alteori aveam doar chef de joacă. Și, poate cel mai important, aveam timp.
Astăzi e o zi rece de toamnă. Cerul e închis și stă să plouă, iar ploaia vine în reprize, ca și cum nici ea nu s-ar hotărî dacă să rămână sau să plece. Am venit să culeg frunze pentru atelierele pe care sper să le fac alături de copii.
Și, uite-așa, Dumbrava devine din nou o sală de clasă fără pereți.
Am găsit o frunză de arțar pe care sunt câteva ouă de insecte. Și m-am oprit, ca de fiecare dată când natura îmi pune în față câte o asemenea lecție, cu o mirare aproape copilărească. Câtă încăpățânare a vieții! Până și în ultima clipă, insectele își caută felul de a lăsa ceva în urmă, de a continua povestea.
Copiii ar putea sta aici ore întregi și ar avea ce descoperi.
O frunză de arțar poate deveni un tablou. Una de stejar poate deveni personaj într-o poveste. Frunzele de cireș pot fi numărate, sortate, comparate. Cele de tei pot fi cercetate cu degetele, cu ochii, cu nasul. Putem căuta cea mai mare frunză, cea mai mică, cea mai gălbuie, cea mai roșie, cea care seamănă cu o inimă sau cea care pare că are o poveste de spus.
Putem construi din crenguțe căsuțe pentru personaje imaginare, putem face coronițe, colaje, mandale din frunze, putem inventa animale fantastice, putem urmări urmele lăsate de insecte sau putem pur și simplu să ne întindem pe o pătură și să citim.
Și, poate, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face aici este să nu facem nimic „serios”.
Să stăm. Să privim. Să ascultăm.
Pentru că natura lucrează cu toate simțurile deodată.
Vizual, Dumbrava e o explozie de toamnă: verdele care încă nu s-a dat bătut, galbenul, ruginiul, arămiul, maroul, câte o frunză roșie strecurată printre toate celelalte.
Auditiv, fiecare pas are propriul lui sunet. Frunzele uscate foșnesc, crengile trosnesc, vântul trece printre copaci, iar de undeva, din gospodăriile care înconjoară Dumbrava, vin zgomote obișnuite de viață. E suficient cât să nu fie liniștea aceea absolută, dar suficient de puțin cât să te poți auzi pe tine.
Tactil, toamna e un adevărat atelier. Frunzele sunt fine, uscate, fragile sau încă moi. Coaja copacilor e aspră. Crenguțele au forme și texturi diferite. Pământul umed se simte altfel sub tălpi. Iar mâinile copiilor învață uneori mai mult atingând decât ascultând o explicație.
Olfactiv, Dumbrava miroase a frunze, a pământ ud, a lemn, a toamnă. Sunt mirosuri care nu se învață din cărți, ci se recunosc mai târziu, dintr-o dată, când ne întoarcem într-un loc.
De gustat nu gustăm nimic aici — și bine facem. Dumbrava nu e cămară, ci laborator de simțuri. Iar copiii pot învăța și asta: că natura se descoperă cu toate simțurile, dar că nu orice lucru frumos se pune în gură.
Poate că acesta este unul dintre darurile cele mai importante pe care le putem face copiilor: să-i lăsăm să descopere lumea cu propriul corp, nu doar prin explicațiile noastre.
Noi, părinții, venim uneori cu ideea de a-i învăța.
Și plecăm de aici învățând noi.
Îi vedem cum se apleacă după o frunză, cum o întorc pe toate părțile, cum se miră, cum întreabă, cum inventează. Îi vedem cum transformă o creangă într-o baghetă, o piatră într-un personaj și un morman de frunze într-o casă.
Și, fără să ne dăm seama, asistăm la devenirea lor.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de parenting: să fii acolo, suficient de aproape cât să poți ajuta, dar suficient de departe cât să-i lași să descopere singuri.
Dumbrava de acum nu mai este însă chiar Dumbrava de atunci.
Sunt copaci căzuți, multe crengi, locuri care par să aibă nevoie de îngrijire. Zona nu pare toaletată, iar gunoiul lăsat de unii dintre cei care o vizitează face lucrurile și mai triste. Nu știu cine are responsabilitatea pentru întreținerea ei și nici unde începe și unde se termină partea fiecăruia. Știu însă că un loc care ne oferă atât de mult merită să fie tratat cu grijă.
Pentru că Dumbrava nu este doar un petic de natură.
Este și memorie.
Este și joacă.
Este și literatură.
Este și laborator.
Este și loc de întâlnire între părinți și copii.
Pentru mine, este și o poveste care are deja multe capitole.
Pe aici își ivesc Lizuca și Patrocle capetele după crengile astea. Aici foșnetele frunzelor se transformă în melodii nemaipomenite. Aici ninsoarea nu e întotdeauna făcută din fulgi de zăpadă — uneori e făcută din frunze colorate care cad peste tine și peste poveste.
În Dumbrava asta am adus multe personaje și multe cărți. Am citit cu voce tare. Am chicotit alături de Luca. Am adunat frunze verzi, apoi galbene, apoi ruginii. Am făcut lucruri care, privite de la distanță, poate că par mici.
Dar tocmai lucrurile acestea mici rămân.
O voce care citește.
O mână mică ce ține o frunză.
Un copil care întreabă „de ce?”.
Un părinte care se oprește din graba lui și se uită.
O ploaie care începe.
O frunză care cade.
O poveste care se naște din toate acestea.
Și cred că am să revin aici atâta timp cât voi putea.
Voi mai aduce copii, cărți, frunze și idei. Voi mai inventa jocuri, voi mai căuta forme și culori, voi mai asculta foșnetul copacilor și, poate, voi mai trimite din Dumbravă mesaje oamenilor pe care îi iubesc și la care țin.
Pentru că sunt locuri care nu ne aparțin, dar care, într-un fel foarte tainic, ne cresc.
Iar Dumbrava, pentru mine, este unul dintre ele.
