Îmi plac zilele în care nu știu de dimineață ce poveste vom spune până la capăt.
Zilele în care o întâmplare mică, aparent fără importanță, se agață de o idee și o duce într-o direcție la care nu mă gândisem. Zilele în care planul nu este abandonat, ci pur și simplu lăsat să crească în altă parte.
Așa s-a întâmplat și acum.
Ieri, în timpul vizitei mele în Dumbravă, am găsit pe o frunză de arțar câteva ouă de insectă. Mai multe. Așezate acolo într-un fel care, pentru mine, a fost suficient ca să mă oprească și să mă uit mai atent.
Ce insectă le-o fi lăsat?
Am căutat, am comparat imagini, am încercat să identific. Fără un rezultat sigur. Și, până la urmă, poate că nici nu era nevoie să aflu.
Pentru că uneori tocmai lucrurile pe care nu le știm sunt cele mai generoase.
O frunză cu niște ouă necunoscute mi-a dat ideea să vorbim astăzi despre ciclul de viață al insectelor.
Și uite așa, o frunză de arțar a ajuns, peste noapte, să fie începutul activității noastre de astăzi.
O zi rece, dar cu multă viață
A fost una dintre acele zile de septembrie în care toamna pare că a apăsat puțin mai tare pe accelerație decât ne-am fi dorit.
Soarele s-a ascuns aproape cu totul, vântul a fost neprietenos, iar frigul ne-a făcut să ne uităm deja cu nostalgie spre zilele călduroase. Ba chiar au pornit centralele în case, ceea ce, să recunoaștem, la nici măcar o săptămână de final de septembrie vine cu un mic „brrr!” inclus.
Dar înăuntru am avut o zi plină.
Am pregătit câteva schițe care să ne ajute să urmărim ciclul de viață al unor viețuitoare: păianjenul, buburuza, fluturele și furnica.
Și apoi le-am pus copiilor plastilina în față.
Nu înainte de a le povesti puțin despre ceea ce urma să facem, ci suficient cât să le stârnesc curiozitatea. Le-am spus că fiecare își poate alege insecta pe care dorește să o reprezinte și că provocarea este să construiască, etapă cu etapă, ciclul ei de viață.
Apoi i-am lăsat să aleagă.
Și, cum se întâmplă de multe ori, mâinile au început să lucreze înainte ca toate întrebările să fie rostite.
O bucățică de plastilină a devenit ou.
Alta, larvă.
Apoi pupă, cocon, adult…
Iar în jurul acestor forme mici, colorate, au început să se adune întrebările.
Care vine prima?
Dar după ou ce se întâmplă?
Toate insectele trec prin aceleași etape?
De ce fluturele arată atât de diferit față de omidă?
Furnica de unde vine?
Și, încet-încet, ceea ce părea la început o activitate de modelaj s-a transformat într-o conversație despre transformare, creștere și viață.
Asta îmi place atât de mult la activitățile în care folosim mâinile.
În timp ce degetele modelează, mintea lucrează.
Copiii nu doar construiesc un fluture din plastilină. Construiesc, în același timp, o reprezentare mentală a ceea ce se întâmplă cu el.
Nu doar așază niște forme una lângă alta. Încep să înțeleagă că viața are etape, că uneori transformările sunt spectaculoase și că ceea ce vedem la un moment dat este doar o parte dintr-o poveste mult mai lungă.
Și, pentru că furnicile își făcuseră loc în discuția noastră…
Am simțit că ziua nu putea să se încheie fără o poveste.
Am ales „Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor”, de Florin Bican, o carte din colecția Apolodor Explorator, minunat ilustrată de Dan Ungureanu.
Și mi s-a părut că a venit exact unde trebuia.
După ce vorbisem despre insecte, despre etapele vieții lor și despre furnică drept una dintre viețuitoarele pe care copiii le puteau reprezenta, cartea ne-a dus mai departe, direct în lumea lor.
Apolodor, celebrul pinguin călător, ajunge să descopere universul furnicilor, iar întâlnirea aceasta devine prilej pentru o adevărată explorare.
Nu este doar o poveste despre furnici.
Este o invitație de a privi mai atent ceea ce, de multe ori, trecem cu vederea.
Un mușuroi care, la prima vedere, pare doar o mică ridicătură de pământ ascunde o lume întreagă: furnici cu roluri diferite, o organizare impresionantă, o viață care se desfășoară după reguli și responsabilități și o mulțime de lucruri pe care noi, oamenii, nici nu le bănuim atunci când trecem pe lângă ele.
Cartea le vorbește copiilor despre furnici și lumea lor, despre felurile de furnici, despre viața din mușuroi, despre rolurile pe care le au acestea și despre felul în care funcționează această comunitate fascinantă.
Și face toate acestea fără să pară că deschidem un manual.
Aici este, pentru mine, farmecul ei.
Florin Bican știe să pună informația în poveste și povestea în poezie. Iar versurile au acel ceva care îi face pe copii să asculte cu plăcere, să zâmbească, să rețină și, poate cel mai important, să vrea să afle mai mult.
Iar ilustrațiile lui Dan Ungureanu completează atât de frumos universul construit de text. Ai senzația că Apolodor ne ia de mână și ne duce el însuși într-o lume minusculă, pe care, dacă nu ne-am opri puțin, am putea să o ratăm.
Mi-a plăcut tare mult că această carte nu închide subiectul furnicilor, ci îl deschide.
După ce o citești, parcă te uiți altfel la un mușuroi.
Îmi plac activitățile care nu rămân doar activități
Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult lucrul cu copiii.
Pentru că o activitate bună nu se termină atunci când strângem plastilina.
Ea rămâne undeva.
Într-o întrebare.
Într-o imagine.
Într-un cuvânt nou.
Într-o comparație.
În felul în care copilul se va uita, poate mâine, la o furnică de pe trotuar și își va aminti că aceea nu este „doar o furnică”, ci o mică ființă care face parte dintr-o lume complicată și fascinantă.
Acesta este lucrul pe care încerc cel mai mult să-l păstrez în întâlnirile mele cu copiii: mirarea.
Nu mă grăbesc să le dau toate răspunsurile și îmi place să las câteodată o întrebare să stea între noi.
Să o întoarcem pe toate părțile. Să o modelăm.
Să o desenăm.
Să o citim.
Să o ducem afară.
Să o aducem înapoi.
Ieri, întrebarea a venit de pe o frunză de arțar.
Astăzi, ea s-a transformat în ouă de plastilină, larve, pupe, fluturi, buburuze, furnici și povești.
Și, cine știe, poate mâine o altă frunză ne va face să ne oprim.
Poate o piatră. Poate o insectă.
Poate o urmă în pământ.
Poate un copil care va întreba ceva ce nu ne-am fi gândit niciodată să întrebăm.
Și atunci vom porni din nou.
Pentru că, până la urmă, învățarea nu începe întotdeauna cu o lecție. Uneori începe cu un „Oare ce sunt acestea?”
Iar de la un „oare” până la o lume întreagă nu este, uneori, decât o frunză de arțar.
