Dimineață, la ora 10, eram în paradisul verilor mele. Acum, la ora 6, sunt acasă, după ce am străbătut un drum lung de câteva sute de kilometri, conducând singură, pentru că la întoarcere am venit singură.
Și uite așa, în aceeași zi, poți să fii într-un loc în care vara pare că nu se mai termină și, câteva ore mai târziu, să ajungi acasă, unde te întâmpină 13 grade, ploaie și un cer plin de nori.
28 de grade acolo. 13 aici.
O diferență care se simte nu doar pe piele, ci și în felul în care arată lumea.
Dimineața am aprins, ca să spun așa, în paradisul verilor mele, acolo unde totul are altă aură și totul se simte diferit. Evident, mă refer la persoana mea și la nimeni altcineva. Am început ziua pe malul lacului, unde trestiile și papura mă așteptau să le culeg. Le voi folosi la întâlnirile viitoare cu copiii și tare-mi place ideea că o bucățică din locul acesta va ajunge și în mâinile lor.
Lintița era atât de verde și atât de faină, încât îți spunea parcă: „Mănâncă-mă! Pune-mă în farfurie și mănâncă-mă, sunt foarte sănătoasă!”
Unele păsări nu au răspuns prezent atunci când le-am strigat. Au plecat. Au rămas niște rațe, niște gâște și vreo câteva lebede care s-au aciuat acolo.
Atmosfera este una idilică. E atât de frumos și atât de senin totul și atât de lipsit de griji, încât cuvintele sunt prea sărace ca să exprim ceea ce simt. Acolo parcă lucrurile se așază singure și tu trebuie doar să fii prezent, să te uiți și să te bucuri.
Unde mai pui că, în paradisul verde, printr-o mică inginerie, poți să chemi curcubeul atunci când vrei.
Oare astăzi, atunci când l-am strigat, curcubeul a sosit?
Nu știu.
Dar a fost acolo.
Și au fost și picăturile acelea infinitezimale de apă purtate de vânt, care s-au dus peste o pânză de păianjen. Sau poate peste două pânze, pentru că erau două diferite.
Una era construită păstrând curbura frunzei de la trestie și arăta excepțional. Vreau să zic, chiar era ceva extraordinar de frumos.
Și, în momentul în care picăturile astea infinitezimale au ajuns pe pânză, efectiv parcă au brodat-o cu diamante.
Am admirat, plină de încântare, cu ochii cât cepele, imaginea asta, cu o singură dorință: să reușesc cumva să înmagazinez clipa în albumul imaginilor mele.
Sunt unele imagini pe care nu vrei să le fotografiezi doar cu aparatul. Vrei să le păstrezi undeva în tine.
Am plecat apoi, luându-mi rămas-bun de la totul și de la cei dragi de acolo, și m-am întins la drum.
Pe autostradă.
Autostrada scurtează mult timpul și, într-un fel, îți dă voie să fii tu cu gândurile tale. Să le chemi, să le asculți, să le iubești, să le îmbrățișezi, să le așezi acolo unde știi tu că trebuie ele să fie, ca lucrurile să meargă mai bine.
Am ascultat o bună bucată dintr-o carte. O scriere de care nu eram străină, dar care se cere recitită, pentru că așa sunt unele cărți: le citești o dată, apoi, după un timp, simți că trebuie să te întorci la ele.
Frankenstein, în lectura lui Mihai Călin, a reprezentat un partener foarte potrivit de drum.
Am ajuns acasă în bună ordine, am despachetat tot, am pus lucrurile la locul lor și m-am dus să-mi iau niște ardei pe care i-am pus la cuptor. Acum se coc.
Mi-am cumpărat și niște urdă. Vreau să mănânc așa, o chestie mai simplă.
Sunt doar eu.
Atât.
Băieții sunt plecați, mama e plecată, am rămas doar eu în casă.
Și, după ce am pus lucrurile în ordine și ardeii la cuptor, am ieșit pe stadion să-mi fac turele.
Și ce să vezi?
La un moment dat, a apărut alt curcubeu.
Deci mi-am început ziua și am terminat-o, sandviș, între două curcubee.
Numai că între cele două curcubee au fost câteva sute de kilometri și o diferență de temperatură de vreo 15 grade.
Primul, acolo, în paradisul verilor mele, în verdeață, lângă lac, într-o lume în care totul avea aerul acela de vară nesfârșită.
Al doilea, aici, acasă, pe un cer spuzit de nori.
A plouat mult când am ajuns. Încă mai ploua. Dar, între reprizele astea de ploaie, am reușit să ies.
Și uite că, în plafonul ăsta de nori destul de dens, s-a ivit o mică breșă.
Atât i-a trebuit soarelui ca să aducă curcubeul.
Și m-am gândit cât de frumos este că, indiferent unde te afli, natura găsește câte o cale să-ți atragă atenția.
Dimineață, curcubeul a venit într-un loc în care mă simțeam în paradis.
Seara, a venit acasă.
Unul la 28 de grade, celălalt la 13.
Unul într-un peisaj verde, în care vara încă își făcea de cap, celălalt după ploaie, printre nori grei, într-o seară răcoroasă.
Și totuși, amândouă mi-au spus cam același lucru: uite, sunt aici. Uită-te!
Iar eu m-am uitat.
Poate că despre asta sunt, de fapt, bucuriile mărunte. Nu sunt lucruri spectaculoase. Nu schimbă lumea. Nu rezolvă probleme. Dar te opresc pentru o clipă din ceea ce faci și îți spun să fii atent.
O pânză de păianjen pe care picăturile de apă o brodează cu diamante.
O carte ascultată pe autostradă.
Trestii și papură culese pentru întâlnirile cu copiii.
Niște ardei care se coc în cuptor.
Niște urdă.
Câteva ture pe stadion.
Și un curcubeu care apare exact atunci când, poate, nu te mai aștepți la el.
Bucurii mărunte, dar foarte importante.
Bucurii care mă ajută să merg mai departe și să mă bucur de tot ce îmi oferă natura, fără să-mi ceară nimic în schimb.
Îmi cere doar atenție. Atât.
Iar eu i-o ofer cât de mult pot.
Și poate că acesta este unul dintre motivele pentru care, în aceeași zi, pot să plec dintr-un paradis cu 28 de grade și să mă întorc acasă, la 13 grade, fără să simt că am pierdut ceva.
Pentru că, uneori, paradisul nu rămâne într-un singur loc.
Uneori te așteaptă pe malul unui lac.
Alteori, pe un stadion, după ploaie.
Și, dacă ești atent, s-ar putea să-l găsești între două curcubee.
