Unele mesaje ajung la tine și pleacă mai departe, fără să lase prea multe urme. Altele rămân. Nu neapărat pentru că spun ceva extraordinar, ci pentru că, în spatele lor, ating un gând pe care îl aveai deja undeva, în tăcere.
Am primit de curând un astfel de mesaj. O doamnă mi-a scris că mă urmărește de foarte multă vreme, că apreciază activitățile pe care le fac și că le consideră deosebite. M-a felicitat pentru o activitate desfășurată cu niște copii de clasa a IV-a, pornind de la romanul *Toporișca*, de Gary Paulsen, și m-a rugat să-i trimit fișele pe care le-am pregătit pentru lucrul cu elevii.
M-am bucurat, firește. E plăcut să afli că ceea ce faci ajunge la cineva, că o idee construită cu răbdare poate fi mai departe de folos unui profesor și, mai ales, unor copii. Am să caut materialele și am să i le trimit cu drag. Până la urmă, acesta este unul dintre motivele pentru care le fac: pentru ca ele să circule, să fie adaptate, folosite și să poată aduce un mic folos în munca celor care lucrează cu copiii.
Și totuși, după ce am citit mesajul, am rămas cu un gând.
Dacă acest om îmi urmărește activitatea de atât de mult timp și găsește în ea lucruri care îi plac, oare cum ar fi fost să aflu asta și înainte? Nu printr-un compliment și nici printr-o laudă. Ci printr-un simplu semn de prezență: un mesaj scurt, o observație, un „am văzut ce ai făcut și mi-a plăcut”, poate chiar un „mulțumesc”. Nu pentru că avem nevoie permanent de confirmări, ci pentru că este omenește să vrei să știi că ceea ce faci ajunge undeva și că, dincolo de ecran, există cineva care a văzut și a apreciat.
Cred că, uneori, oamenii nu au nevoie să fie lăudați. Au nevoie doar să știe că munca lor nu se pierde în gol.
În spatele unei activități sunt ore de pregătire, căutări, încercări, materiale făcute și refăcute, întrebări despre ce ar putea funcționa mai bine pentru copii. Nu facem toate acestea pentru aplauze, dar un semn venit din partea cuiva poate avea o valoare aparte. Poate fi o formă discretă de încurajare, acel „merită să continui” pe care uneori nu ni-l spunem singuri.
Poate că de aceea m-a surprins puțin mesajul. Nu solicitarea în sine, pentru că nu mă deranjează să împărtășesc ceea ce am creat. Ci faptul că aflu abia acum că am fost urmărită și apreciată de multă vreme, tocmai în momentul în care mi se cere ceva.
Și m-am întrebat cât de des facem, fără să ne dăm seama, același lucru. Privim munca unui om, îl urmărim, ne inspirăm, păstrăm o idee pentru mai târziu, poate chiar folosim ceva din ceea ce a creat, dar rămânem în tăcere. Iar atunci când avem nevoie de ceva, ieșim din umbră și spunem, deodată, cât de mult apreciem ceea ce face.
Nu cred că este neapărat lipsă de bunăvoință. Poate că suntem prea grăbiți. Poate că ni se pare că un „like” spune tot ce avem de spus sau că celălalt știe deja că este apreciat. Poate că pur și simplu uităm cât de important poate fi, pentru un om care construiește ceva cu suflet, să primească din când în când un semn că este văzut.
Și poate că ar fi frumos să ne amintim să spunem „mi-a plăcut” și atunci când nu avem nimic de cerut, să spunem „mulțumesc” fără ca după acest cuvânt să urmeze o rugăminte și să ne facem simțită prezența și atunci când nu avem nevoie de nimic.
Pentru că oamenii nu sunt doar ceea ce pot oferi. Sunt și ceea ce ne dăruiesc, uneori fără să știe, prin ideile lor, prin munca lor, prin felul în care aleg să facă lucrurile. Iar un semn mic, lăsat la momentul potrivit, poate însemna mai mult decât credem.
Materialele le voi trimite, desigur, cu drag. Mă bucur dacă vor fi de folos și dacă vor ajunge, prin intermediul acelei doamne, la alți copii.
Dar mesajul ei mi-a amintit ceva ce poate merită spus mai des: nu trebuie să așteptăm să avem nevoie de cineva pentru a-i spune că l-am văzut.
Uneori, e suficient să lași un semn.
