Zilele petrecute la Brașov, în acest oraș de poveste, au adus nu doar întâmplări care au ostoit dorul de prieteni ci și o lectură inedită. Cum am terminat cartea pe care o citeam și cum cele pe care mi le-am luat la mine nu erau ușor de cărat peste tot fiind extrem de voluminoase, am ales din biblioteca fetelor prietenei mele un titlu, Labirintul lui Pan. Labirintul faunului pentru că am avut un reper, anume cel al scriitoarei Cornelia Funke. Am un istoric bogat cu această autoare pe care n-aș fi întâlnit-o dacă nu ar fi apărut Luca în viața mea ori poate da, dar într-un procent foarte mic. Trilogia din Lumea de cerneală a intrat în viața noastră atunci când lectura cu voce tare se petrecea zi de zi, indiferent unde ne aflam la acel moment.
Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke
Școlărel de clasa a VI-a * „Sânge de cerneală” de Cornelia Funke
„Moarte de cerneală” de Cornelia Funke
Când am văzut-o am crezut că va fi, oarecum, altceva mai ales că semna ca autor și Guillermo del Torro cartea fiind făcută după filmul acestuia, însă stilul Corneliei Funke este inconfundabil. Nu am văzut filmul care am înțeles că este foarte bine realizat având parte de efecte speciale aparte ele fiind necesare în redarea personajelor mai ales a celor care trăiesc în subteran. De altfel, povestea îmbină două lumi, cea de la suprafață și cea din subteran, prima fiind prea mult ancorată în politic, plină de cruzime și atitudini care fac pielea unui adult să se zbârlească darămite a unui tânăr cititor.
Labirintul lui Pan este despre războiul civil spaniol din anul 1944 când lupta împotriva republicanilor a fost câștigată în Spania. Ziua Z și colapsul iminent al lui Hitler în Europa sunt zvonuri îndepărtate și nedorite. Un aprig căpitan, Vidal, se pregătește să-și ducă mireasa însărcinată într-o moară părăsită situată într-o pădure, pe care o întărește ca o redută militară pentru că este înconjurată de gherilele republicane care se ascund în pădure.
Noua lui soție, Carmen, este o văduvă care a acceptat propunerea de căsătorie a lui Vidal din singurătate; Ofelia, fiica ei din prima căsătorie, este îngrozită de acest tată vitreg. Vidal este obsedat de moarte, a lui și a celorlalți. Durerea și suferința sunt cu siguranță treaba lui. Înjunghie ochiul unui băiat cu o sticlă spartă. Torturează un tânăr rebel folosind un ciocan și un clește. Execută luptătorii din rezistență și un medic amabil care a îndrăznit să-i ajute, în ciuda faptului că doctorul era singura speranță în salvarea soției bolnave și a fiului nenăscut al lui Vidal.
Ofelia, acest copil inteligent și livresc a descoperit un labirint secret sub casa locuită de un faun magnific, înfricoșător, care o salută pe Ofelia drept o Prințesă nemuritoare din Regatul Subteran cu secole înainte, condamnată să rătăcească pământul sub diferite forme. până când va îndeplini trei sarcini pentru a-și găsi drumul spre casă. Și asta face ea, fără să le spună adulților acestei alte lumi ciudate de sub picioarele lor. Iubitoare de basme și cărți, Ofelia primește un volum magic de la Faun care o va ghida către destinul ei.
Ea trebuie să salveze o cheie de aur de la o broască râioasă enormă care trăiește sub un smochin ofilit.
Ea trebuie să înfrunte bârlogul subteran al Omului Pal, un monstru scheletic, mâncător de copii, cu globii oculari încorporați în palmele lui.
Dar Ofelia nu este singurul agent dublu din poveste. Menajera și medicul lui Vidal au simpatii republicane perfide. Fascismul este poate exemplul suprem al acelui somn al rațiunii care dă naștere monștrilor. Monștrii lui Del Toro și Funke sunt destul de extraordinari. Sunt multe trimiteri către personajul lui Lewis Carrol începând de la veșmintele Ofeliei, asemănătoare cu cele ale lui Alice și continuând cu scorbura, personajele care apar și dispar, cheia misterioasă etc.
Rareori ia răul formă imediat. De multe ori, la început e doar o șoaptă. O privire. O trădare. Dar apoi crește și, încă invizibil și neobservat, prinde rădăcini. Doar basmele dau răului o formă precisă. Lupii mari și răi, regii malefici, demonii și diavolii…
Spun ceva aceste creaturi despre fascism? Sau, ce spune fascismul despre ele? Del Toro ne cere să luăm în considerare lumea exotică a lui Pan alături de istoria politică. Trebuie să le consumăm în părți egale.
Sarcina finală este un test care oferă o întorsătură aparte pe care eu aș fi dorit-o altfel însă nu vreau să o detaliez de teama a nu vă strica lectura.
Există două povești foarte distincte în Labirintul lui Pan: povestea Ofeliei și povestea lui Mercedes. Jumătatea fantastică a romanului este înfiorătoare și interesantă și am vrut să aflu mai multe despre regatul subteran și despre viața trecută a Ofeliei. Privind ilustrațiile presărate în carte m-am gândit: cum ar fi arătat o carte doar cu ilustrații, ca cele din Invenția lui Hugo Cabret?
Dacă vorbim de Vidal, Cornelia Funke și-a iubit întotdeauna răufăcătorii. Lumea de cerneală se laudă cu monștri precum Capricornul și Cap de Viperă, care sunt terifianți, cu mai multe fațete și vicioși. Dar sunt contracarați de Deget de praf, Meggie, Mo, Elinor, Farid, Fenoglio și alții: eroi care sunt la fel de complicati și fascinanți. Un mare răufăcător este un lucru grozav. Cititorul cunoaște motivațiile lui Vidal, istoria lui, relația cu tatăl său decedat, ce îl motivează, ce îl face să treacă, părerea lui despre părul facial și multe altele. El este personajul principal din poveste, în măsura în care chiar și eventuala lui înfrângere este arătată din perspectiva lui. Acesta ar putea fi un mod interesant de a spune o poveste, dar nu mi-a plăcut prea mult. A părut că autorilor le-a plăcut mai mult răul lui Vidal neglijând eroii nu din motive narative, ci pentru că erau mai puțin interesați de ei. Cred că, chiar dacă nu știam că Labirintul lui Pan a fost mai întâi un film, aș fi putut ghici că era destinat unui format mai vizual. Când Ofelia îl întâlnește pe Omul Palid, de exemplu, descrierile sunt extrem de specifice, aproape prea specifice.
Abia când ajunse la capătul lui de masă, Ofelia își aminti de el. Icni văzându-l de aproape. Era gol, exact cum îl înfățișase cartea, iar pielea lui palidă îi acoperea flasc oasele, ca un lințoiu care nu i se potrivea. Era o priveliște oribilă, dar mai rea decât orice era fața lui. Sau faptul că ți lipsea așa ceva. Fața făpturii era un gol dezgustător, întrerupt doar de două nări și o gură subțire ca lama – o fantă pătată de sânge și încadrată în pliuri grele de piele căzută – iar mâinile încovoiate, care zăceau nemișcate lângă farfuria de aur, se terminau cu degete cu vârfuri negre și ascuțite, a căror carne era înroșită de sânge. Faptul că monstrul nu se mișca îi dădu Ofeliei îndrăzneală. Privi pe deasupra farfuriei lui, între mâinile lui teribile, curioasă să afle de ce ele țineau două bile, și se retrase în grabă când descoperi că bilele erau globi oculari. Abia atunci privi mai atent imaginile de pe plafon. Ceea ce îi dezvăluiră ele o făcu să se tragă înapoi dinspre masă, în ciuda delicateselor cu care era ea încărcată: imaginile de deasupra arătau profesiunea Omului Palid. (pagina 138)
Am căutat să văd filmul, dar încă nu l-am găsit. A fost pe Netflix acum ceva ani, filmul fiind din 2006, eu ajungând prea târziu la el. Interesant ar fi de aflat ce anume a determinat colaborarea dintre cei doi în anul 2019 când în marea majoritate a cazurilor filmele se fac după cărți. Filmul a fost bine primit atunci când a apărut așadar decizia autorilor este și mai puțin de înțeles. Mi-a plăcut cartea dar nu pricep cui îi este de fapt adresată pentru că trebuie să menționez faptul că această poveste are descrise fapte de o cruzime extremă, scenele în care Vidal torturează pe cei din rezistență fiind detaliate de asemenea, există paragrafe în care băutura și drogurile sunt prezente.
Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută!
