Școlărel de clasa a VI-a * „Sânge de cerneală” de Cornelia Funke

A venit momentul să continui să vă povestesc despre Sânge de cerneală, a doua carte a trilogiei scrisă de Cornelia Funke. Dacă nu ați aflat despre ce este vorba în prima parte, puteți citi accesând linkul de mai jos.

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Prima carte am avut-o cu noi pe malul mării și am crezut că nu poți trăi senzații mai minunate ca acolo, în bătaia brizei și a valurilor.

Dar iată că trăirile sunt infinite și e minunat atunci când constați că sursa ce le determină poate fi și este, inepuizabilă.

În plimbările noastre prin Dumbravă am avut inspirația de a lua cartea cu noi și cred că nu vom uita niciodată mirosul de lemn proaspăt tăiat, asta pentru că am citit un capitol din carte, cocoțați pe o astfel de grămadă de lemne. Poate unora li se pare ciudat, dar până nu încercați să simțiți pe propria piele așa senzații, pot eu bate câmpii la infinit. Dar să știți că ne-a apropiat foarte tare de atmosfera din carte, una dintr-o perioadă de mult trecută.

Față de primul volum am descoperit mai multă durere, încrâncenare, suferință, dar și frânturi dintr-o poveste de dragoste înfiripată între Meggie și Farid, personajul care a fost scos din altă carte de către Mo, în încercările lui de a aduna cât mai mulți bani pentru pentru Capricorn.

Așadar, după un an de zile de la momentul în care Capricorn a fost ucis cu ajutorul cuvintelor tălmăcite de Fenoglio – autorul poveștii, Meggie reintră în poveste pentru a vedea, cu propriii ochi, cum arată lumea cuvintelor din pricina căreia a avut atât de multe de pătimit. Iar asta atrage după sine o înșiruire de evenimente foarte neplăcute.
Tatăl ei, Limbă Vrăjită, este aproape ucis de către Mortola, fiind împușcat cu o armă care în lumea ei, nu exista încă. Acest fapt, acela al obiectelor purtate dintr-o lume înt-alta, o mai regăsim și atunci când Cap de Viperă intră în posesia unei fotografii de-a lui Meggie, acest fapt încadrând-o ca fiind vrăjitoare.
Pentru că și Fenoglio este intrat în povestea lui la propriu, trăind-o, el intervine rescriind-o. Nu de fiecare dată schimbarea este inspirată, asta pentru că și autorul își pierde uzul rațiunii și nu mai judecă așa cum ar trebui. Poate cel mai bun exemplu este întoarcerea lui Cosimo din morți.
În acest volum întâlnim mai multe creaturi bizare, situații noi, care ne pun imaginația la treabă.
Inimă de cerneală e mai luminoasă, are o poveste mai bună iar Sânge de cerneală e mai întunecată și misterioasă.

– Poezia pe care ați adus-o ieri, zise Balbulus cu o voce plictisită, aplecându-se din nou asupra lucrării sale, a fost bună. Ar trebui să scrieți mai des în acest fel, dar știu că preferați poveștile pentru copii sau cântecele pentru Poporul Pestriț. De ce? Pentru ca vorbele voastre să fie cântate de vânt? Cuvintele rostite abia dacă trăiesc mai mult decât o insectă! Doar cuvântul scris trăiește veșnic.

– Veșnic? – Fenoglio rosti cuvântul ca și cum nimic n-ar fi fost mai ridicol pe lume. Nimic nu e veșnic, Balbulus – și cuvintelor nu li se poate întâmpla nimic mai bun decât să fie cântate de un jongler! Da, desigur ele se schimbă astfel, sunt de fiecare dată cântate altfel, dar nu-i asta minunat? O poveste care poartă de fiecare dată altă rochie când e reauzită – ce poate fi mai bun? O poveste crește și dă muguri ca un lucru viu! Uitați-vă, în schimb, la cele care sunt îndesate în cărți! Bine, poate trăiesc mai mult, dar ele respiră doar dacă un om deschide cartea. Ele sunt sunet îndesat în hârtie și abia o voce le trezește din nou la viață. Abia atunci aruncă scântei, Balbulus! Libere ca pasările sunt cele care zboară în lume. Da. Poate aveți dreptate că hârtia le face nemuritoare. Dar ce-mi pasă de asta? Trăiesc eu mai departe, îndesat curățel între pagini, alături de cuvintele mele? Absurd! Noi nu suntem nemuritori, și asta nici cele mai frumoase cuvinte n-o pot schimba, nu-i așa? (pag. 251)

Le aud deja, cuvintele! zise Cosimo întorcându-se la tron. Știți că soția mea iubește cuvintele scrise. Cuvintele care asemenea unor muște moarte sunt lipite de pergament și hârtie, tatăl meu le iubea și el, dar eu vreau să aud cuvintele, nu să le citesc! Gândiți-vă când le căutați pe cele corecte: să vă întrebați sum sună! Lipicioase de pasiune, întunecate de tristețe, dulci de iubire, așa trebuie să fie. Scrieți cuvinte în care să freamăte toată mânia noastră dreaptă, trezită de nelegiuirile lui Cap-de-viperă, și curând această mânie va fi scrisă în inimile tuturor. (pag. 354)

Vă invităm să intrați în Lumea de cerneală. Meggie, Resa, Mo, Deget-de-praf, Farid, Mortola, Basta, Nixele, Zânele albastre, Elfele de foc, Cuarț-trandafiriu, Huhurezu, Rozane dar și mulți, mulți alții nu vă vor lăsa să vă plictisiți.

În ceea ce ne privește, așteptăm cu nerăbdare să sosească și ultima parte, Inkdeath. Ea nu a fost tradusă în limba română, dar am făcut comandă pentru a o achiziționa în limba engleză. Nu știu ce anume se mai poate întâmpla și cum pot niște cuvinte să ne poarte pe căi nebănuit de palpitante.

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Pe lângă o sumedenie de lucruri minunate pe care le-a adus Luca în viața mea, care nu pot fi cuantificabile, unul este acela al lecturilor pe care deatfel nu aș fi ajuns să le citesc fără el care a fost și este înlesnitorul. Fie că parcurgem cărțile împreună, fie că asta se întâmplă separat, lumile pe care el o aduce în existența mea sunt neprețuite. Am avut prilejul să trăiesc atâtea vieți, încât îi sunt extrem de recunoscătoare.

Una dintre întâlnirile memorabile a fost cu personajele Corneliei Funke din „Inimă de cerneală”.  Nu eram la prima întâlnire cu această scriitoare dar de cartea despre care vă voi povesti astăzi nu știam nimic și nici ecranizarea nu o văzusem (e valabil și acum).

Această carte este una care ar trebui, musai, citită de orice lector pasionat, indiferent de vârsta lui. Eu, una, pot afirma că am fost cucerită de personaje, acțiune dar mai ales de modul în care a ales autoarea să ni le prezinte.

Am început cartea acasă, la câteva zile după ce clopoțelul a sunat finalul școlii. O aveam achiziționată de ceva vreme, alături de volumul doi. Trebuie specificat că este o trilogie, volumul trei nefiind încă tradus în românește. Așa că am pus-o în bagajul nostru de vacanță. Aveți idee cum au decurs aventurile lui Meggie, Mo, Elinor și toți ceilalți la malul mării? Experimentați!

Meggie este o fetiță de doisprezece ani care trăiește alături de tatăl ei, un om pasionat de cărți. Dar nu numai pasionat ci și implicat în „repararea” lor. Cu alte cuvinte, Mo este un „doctor de cărți”. Odinioară, formau o familie, dar datorită harului său, Mo a scos o bandă de tâlhari dintr-o carte în timp ce citea alături de soția sa, Teresa. Tâlharii au ieșit iar ea a intrat în carte. Mo, cel al cărui care glas este și har dar și blestem! După ce au rămas singuri, Mo construiește cu fiica lui o relație bazată pe încredere și armonie, o prietenie care, la nevoie, poate distruge orice barieră, ceea ce s-a și întâmplat la un moment dat.

Mo duce alături de fiica lui o viață destul de ciudată fiind mereu pe drumuri, în funcție de comenzile pe care le are de rezolvat. E evident că el are un sentiment de vinăvăție datorită celor întâmplate cu soția lui dar speră, ca într-o zi, totul să se rezolve.

Banda de tâlhari continuă să fie pe urmele lui și așa, fetița intră într-o aventură care va avea să-i dezvăluie un secret pe care nu-l știa: că are același har ca și tatăl ei adică poate scoate personajele din cărțile pe care le citește cu voce tare. Care dintre cei care citesc nu s-au gândit la așa ceva? Există vreunul? N-aș crede!

Alături de tatăl ei, Meggie nu are parte de un cămin – în adevăratul sens al cuvântului -dar asta se va schimba atunci când ajunge la mătușa ei, sora tatălui, Elinor, acea persoană care și-a dedicat toată viața pasiunii ei. Cărțile! Elinor este o femeie care are cuvintele la ea tot timpul, e cu „gura mare”, acidă. Nu iubește copiii și singura ei rațiune de a trăi sunt cărțile, cele pe care le îngrijește cu un devotament desăvârșit. Are o casă- bibliotecă, iar aici se găsesc exemplare rare din cărți de mult dispărute. Dar Elinor este și altfel iar nepoata ei va avea ocazia să o cunoască foarte bine.

Din banda de hoți care iese din carte, un personaj este deasupra tuturor. Numele lui este Deget de praf, un îmblânzitor al focului care nu a reușit să se acomodeze timpului în care a aterizat. Așa cum Mo stăpânește cuvintele, la fel și Deget de praf stăpânește focul.

Am simțit ceva aparte și față de Fegnolio, scriitorul poveștii „Inimă de cerneală”, cel pe care Mo îl caută în speranța de a mai găsi un exemplar al cărții. Iar bătrânul – de acum – scriitor are parte de întâlnirea vieții lui: acea cu personajele create de el. Mi-ar fi plăcut ca schimbarea finalului poveștii de către Fenoglio, atunci când era prizonierul lui Capricorn, să fie mai cărnos, nu așa de sarbăd, dar nu știu dacă poți fi perfect din toate unghiurile. Nici pe Tinker Bell nu aș fi adus-o în poveste și nici pe soldățel, dar asta e doar o părere personală.

E o poveste în care avem de toate; umor, suspans, schimbări de situație și multă aventură. Și mai avem și niște motto-uri minunate la fiecare început de capitol așa cum la final de capitol există câte o mică ilustrație.

Așteptăm cu nerăbdare să ajungem acasă pentru a putea continua volumul doi. Și sperăm ca cel de-al treilea să apară repede pentru ca povestea să fie completă.

Spor la citit!

Activități educative copii – O carte cu vrăjitori, altfel de vrăjitori. Igraine Fărădefrică

În zilele acestea când toată lumea, sau mai toată, vorbește despre vrăjitori, dorim să aducem în fața dumneavoastră o altă abordare a acestor noțiuni. Ea este înlesnită de Cornelia Funke și de cartea scrisă de ea, Igraine Fărădefrică.

Este a doua carte scrisă de Cornelia Funke pe care Luca o citește și de care, pot spune, nu a fost atât de entuziasmat. Nu la fel ca la precedenta. Povești despre devoratori de cărți, fantome din pod și alte personaje de basmAtunci fiecare poveste a fost analizată, chiar citită de mai multe ori, iar cu ajutorul lor am confecționat un portofoliu care este la superlativ. Detalii despre cum și ce am făcut noi pe marginea acestei cărți puteți vedea aici.

Igraine Fărădefrică

Povești de Cornelia Funke

Așadar, noua poveste a Corneliei Funke ne-a trimis, din nou, pe un tărâm de vis. Trebuie să menționez faptul că traducerea este semnată de Cornel Stoenescu iar ilustrațiile, ca și la cartea precedentă, sunt făcute de autoare.

Cornelia Funke își duce cititorii pe un tărâm de vis, acolo unde există Castelul Pătrunjelului de Câmp, iar în acest castel își duce traiul o familie mai deosebită. Frumoasa Melisande și Sir Lamorak, doi vrăjitori foarte pricepuți, alături de cei doi copii ai lor, Albert și Igraine. Spre deosebire de Albert care este pasionat, ca și părinții lui, de vrăji, Igrain este o copilă de 12 ani care nu  este atrasă de aceste îndeletniciri. Ea este pasionată de armuri și săbii și dorește să devină o fată-cavaler.

20151031_092811La a 12 aniversare, fata a primit o armură pe măsura ei deoarece cele pe care le purta înainte zăngăneau fiindu-i prea mari. Armura cea nouă era deosebită, prin ea nu putea trece nici o armă și mai era și impermeabilă.  Se antrena pentru luptă cu o sabie pe un manechin ce era vrăjit de părinții ei.Nu se temea pe lumea asta de nimic așa de tare ca de păianjeni. Apela la Sisifus, pisoiul ei deosebit, ca să o ajute să scape de ei. Sisifus era un motan ce putea vorbi iar asta se întmplase din momentul în care Igraine îl presărase cu un praf fermecat de la fratele ei, Albert. Dar motanul era leneș și nu vorbea decât atunci când avea el chef, lucru destul de rar întâmplat.

Așa stau lucrurile în momentul în care o mică greșeală în efectuarea unei vrăji a făcut ca părinții acestei fete să se transforme în niște porci. Sub această înfățișare părinții putea vorbi dar nu puteau face vrăji. Pentru a prepara antidotul este necesară prezența unui ingredient, fire de păr de uriaș, iar Igraine e cea care trebuie să plece ca să îl aducă.

Tocmai în aceste momente, Osmund cel Lacom și intendentul său, Rowan Fărădeinimă, au atacat castelul, dorind să pună mâna pe cărțile de vrăji.

20151031_092929

Igraine pleacă la drum pentru a aduce ingredientul lipsă, atât de necesar pentru ca părinții ei să revină la forma lor. Uriașul Garleff este cel care o poate ajuta, dar pentru a ajunge la el este un drum lung de parcurs.

Igraine fărădefrică – video

Igraine fărădefrică2 – video

Uriașul dădu din cap și privi spre cer. Făcu asta atât de mult timp, încât Igraine era pe punctul de a crede că uitase de ea. Totuși, Garleff coborî privirea din nou la ea.

– Eu nu îi ajut pe oameni prea des, spuse el și se scărpină la ureche. Igraine ar fi putut să stea cu ușurință în ea. De fapt eu nu vă înțeleg, știi? Toată alergătura și agitația voastră – și apoi vocile voastre ca un piuit. Astea mă agită și mă gâdilă. Din fericire, oamenii nu se încumetă să vină des aici. Dar tatăl tău m-a vindecat de acea eczemă care mă mânca groaznic, și care îmi strica însăși plăcerea oferită de priveliștea stelelor, și uriașii nu uită niciodată ce li se face, fie bine, fie rău. De aceea ar trebui să primești părul. O ridică ușor pe Igraine ținând-o cu arătătorul și cu degetul mare, și o așeză pe cap. Servește-te, Igraine, fiică a lui Lamorak.

Fata ajunge să-l cunoască pe Cavalerul cel Trist dar și să-l salveze pe Bertram, prizonierul lui Osmund. Toți se unesc și luptă contra lui Osmund și armatei lui.

Igraine Fărădefrică1

Aveți în această poveste tot soiul de ingredinte care să vă facă să o îndrăgiți. În ce măsură, veți stabili doar citind-o. Spor!