Școlărel de clasa a VI-a * „Sânge de cerneală” de Cornelia Funke

A venit momentul să continui să vă povestesc despre Sânge de cerneală, a doua carte a trilogiei scrisă de Cornelia Funke. Dacă nu ați aflat despre ce este vorba în prima parte, puteți citi accesând linkul de mai jos.

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Prima carte am avut-o cu noi pe malul mării și am crezut că nu poți trăi senzații mai minunate ca acolo, în bătaia brizei și a valurilor.

Dar iată că trăirile sunt infinite și e minunat atunci când constați că sursa ce le determină poate fi și este, inepuizabilă.

În plimbările noastre prin Dumbravă am avut inspirația de a lua cartea cu noi și cred că nu vom uita niciodată mirosul de lemn proaspăt tăiat, asta pentru că am citit un capitol din carte, cocoțați pe o astfel de grămadă de lemne. Poate unora li se pare ciudat, dar până nu încercați să simțiți pe propria piele așa senzații, pot eu bate câmpii la infinit. Dar să știți că ne-a apropiat foarte tare de atmosfera din carte, una dintr-o perioadă de mult trecută.

Față de primul volum am descoperit mai multă durere, încrâncenare, suferință, dar și frânturi dintr-o poveste de dragoste înfiripată între Meggie și Farid, personajul care a fost scos din altă carte de către Mo, în încercările lui de a aduna cât mai mulți bani pentru pentru Capricorn.

Așadar, după un an de zile de la momentul în care Capricorn a fost ucis cu ajutorul cuvintelor tălmăcite de Fenoglio – autorul poveștii, Meggie reintră în poveste pentru a vedea, cu propriii ochi, cum arată lumea cuvintelor din pricina căreia a avut atât de multe de pătimit. Iar asta atrage după sine o înșiruire de evenimente foarte neplăcute.
Tatăl ei, Limbă Vrăjită, este aproape ucis de către Mortola, fiind împușcat cu o armă care în lumea ei, nu exista încă. Acest fapt, acela al obiectelor purtate dintr-o lume înt-alta, o mai regăsim și atunci când Cap de Viperă intră în posesia unei fotografii de-a lui Meggie, acest fapt încadrând-o ca fiind vrăjitoare.
Pentru că și Fenoglio este intrat în povestea lui la propriu, trăind-o, el intervine rescriind-o. Nu de fiecare dată schimbarea este inspirată, asta pentru că și autorul își pierde uzul rațiunii și nu mai judecă așa cum ar trebui. Poate cel mai bun exemplu este întoarcerea lui Cosimo din morți.
În acest volum întâlnim mai multe creaturi bizare, situații noi, care ne pun imaginația la treabă.
Inimă de cerneală e mai luminoasă, are o poveste mai bună iar Sânge de cerneală e mai întunecată și misterioasă.

– Poezia pe care ați adus-o ieri, zise Balbulus cu o voce plictisită, aplecându-se din nou asupra lucrării sale, a fost bună. Ar trebui să scrieți mai des în acest fel, dar știu că preferați poveștile pentru copii sau cântecele pentru Poporul Pestriț. De ce? Pentru ca vorbele voastre să fie cântate de vânt? Cuvintele rostite abia dacă trăiesc mai mult decât o insectă! Doar cuvântul scris trăiește veșnic.

– Veșnic? – Fenoglio rosti cuvântul ca și cum nimic n-ar fi fost mai ridicol pe lume. Nimic nu e veșnic, Balbulus – și cuvintelor nu li se poate întâmpla nimic mai bun decât să fie cântate de un jongler! Da, desigur ele se schimbă astfel, sunt de fiecare dată cântate altfel, dar nu-i asta minunat? O poveste care poartă de fiecare dată altă rochie când e reauzită – ce poate fi mai bun? O poveste crește și dă muguri ca un lucru viu! Uitați-vă, în schimb, la cele care sunt îndesate în cărți! Bine, poate trăiesc mai mult, dar ele respiră doar dacă un om deschide cartea. Ele sunt sunet îndesat în hârtie și abia o voce le trezește din nou la viață. Abia atunci aruncă scântei, Balbulus! Libere ca pasările sunt cele care zboară în lume. Da. Poate aveți dreptate că hârtia le face nemuritoare. Dar ce-mi pasă de asta? Trăiesc eu mai departe, îndesat curățel între pagini, alături de cuvintele mele? Absurd! Noi nu suntem nemuritori, și asta nici cele mai frumoase cuvinte n-o pot schimba, nu-i așa? (pag. 251)

Le aud deja, cuvintele! zise Cosimo întorcându-se la tron. Știți că soția mea iubește cuvintele scrise. Cuvintele care asemenea unor muște moarte sunt lipite de pergament și hârtie, tatăl meu le iubea și el, dar eu vreau să aud cuvintele, nu să le citesc! Gândiți-vă când le căutați pe cele corecte: să vă întrebați sum sună! Lipicioase de pasiune, întunecate de tristețe, dulci de iubire, așa trebuie să fie. Scrieți cuvinte în care să freamăte toată mânia noastră dreaptă, trezită de nelegiuirile lui Cap-de-viperă, și curând această mânie va fi scrisă în inimile tuturor. (pag. 354)

Vă invităm să intrați în Lumea de cerneală. Meggie, Resa, Mo, Deget-de-praf, Farid, Mortola, Basta, Nixele, Zânele albastre, Elfele de foc, Cuarț-trandafiriu, Huhurezu, Rozane dar și mulți, mulți alții nu vă vor lăsa să vă plictisiți.

În ceea ce ne privește, așteptăm cu nerăbdare să sosească și ultima parte, Inkdeath. Ea nu a fost tradusă în limba română, dar am făcut comandă pentru a o achiziționa în limba engleză. Nu știu ce anume se mai poate întâmpla și cum pot niște cuvinte să ne poarte pe căi nebănuit de palpitante.

Lasă un răspuns