Poveștile, captivante, magice și de inspirație, sunt narațiuni la bază. Copiii își reamintesc din subconștient mesajele în timp ce îmbătrânesc și sunt forțați să facă față unor adevărate nedreptăți și contradicții care apar în viața lor. Unele basme se bazează pe legende care încorporează o credință spirituală a culturii din care au provenit și au fost menite să încurajeze adevărul.
Numeroasele basme și legendele din spatele lor sunt de fapt versiuni ale evenimentelor istorice mai puțin plăcute. Aceste povești mai întunecate ar putea fi prea terifiante pentru micuții de astăzi, precum și pentru unii adulți! Originea lor oribilă, în care este vorba adesea despre viol, incest, tortură, canibalism și alte apariții uluitoare, are o moralitate brutală. Imaginile lor nu pot fi trecute cu vederea cu ușurință, iar lecțiile lor sunt mai puternice decât cele transmise de basmele de astăzi, inofensive care seamănă între ele.
La începutul anilor 1800, Jacob și Wilhelm Grimm au strâns povestiri care descriu viața imprevizibilă și, adesea, nefericită, trăită de europenii din Europa Centrală. Acești frați, hotărâți să păstreze povestea orală germanică, au amestecat-o cu folclorul regiunii. Prima lor colecție de povestiri s-a bazat pe evenimente reale și groaznice. În ciuda acestui fapt, ei trebuiau să furnizeze interpretări mai ușoare ale acestor întâmplări pentru a vinde cărți. În consecință, ei au acordat atenție ziarelor tipărite anterior, în special celor ale lui Charles Perrault. Se știe că, începând cu secolul al XVII-lea, acest francez, considerat a fi tatăl basmelor, a creat unele dintre cele mai ingenioase și încântătoare povestiri spuse vreodată. Fabulațiile lui legate de dovleacul transformat în caleașcă de către nașa Cenușăresei de exemplu, sunt magnificce și încântătoare. Cenușăreasa lui originală este bazată pe o poveste adevărată, care conține și elemente violente, întrucât susorile vitrege furioase doresc a intra cu orice preț în papucul de cleștar al prințului.
Poveștile lui Perrault, deși fermecătoare, nu erau sentimentale, acestea fiind destinate adulților, deoarece în acel moment nu exista literatură pentru copii.
Povestea „Albei ca Zăpada și cei 7 pitici” se bazează pe viața tragică a Margaretei von Waldeck, o nobilă bavareză din secolul al XVI-lea. Margarete a crescută în Bad Wildungen, unde fratele ei a folosit copiii mici pentru a-și lucra mina de cupru. STrupurile lor se deformau foarte mult din cauza mineritului, a efortului fizic necesar muncii așa ajungând a fi foarte scunzi de statură, arătând ca niște pitici. Mărul otrăvitor este, de asemenea, un element care a existat în realitate; un bătrân a oferit fructe stricate muncitorilor și altor copii pe care el îi suspecta că le-ar fi furat de la el.
Mama vitregă a Margaretei, disprețuind-o, a trimis-o la curtea din Bruxelles, pentru a scăpa de ea. Acolo, prințul Filip al II-lea al Spaniei a devenit iubitul ei. Tatăl său, regele Spaniei, care se opunea poveștii lor de dragoste, a trimis agenți spanioli să o omoare pe Margarete, iar aceștia au otrăvit-o.
Povestea lui Hansel și Gretel ar fi fost spusă celor mici pentru a-i împiedica să se rătăcească. Dar, în timpul foametei din anii 1315-1317, care a zdrobit majoritatea Europei continentale și Angliei, boala, moartea în masă, infanticidul și canibalismul au crescut exponențial. Căutând ajutor, unii părinți disperați și-au părăsit copiii.
Dar Hansel și Gretel s-ar fi putut întâlni cu brutăriței Katharina Schraderin în casa acesteia. În anii 1600, ea a creat o bucată de pâine în care a presărat puțin ghimbir, cea care mai târziu a devenit turta dulce, dar pe care un brutar a acuzat-o că este o vrăjitoare. După ce a fost alungată din oraș, o mulțime de vecini furioși au vânat-o, au adus-o înapoi acasă și au ucis-o-o, arzând-o în propriul cuptor.
Despre Cenușăreasa, acea frumusețe blondă, cu tentă delicată, dar îngrijorată în povestea lui Perrault se leagă în mod liber de istoria Rhodopei, o grecoaică, al cărei nume înseamnă „obraz rumen”. Când era tânără, a fost capturată în Tracia, vândută în sclavie în jurul anului 500 î.Hr., și dusă în Egipt.
Înfățișarea ei neobișnuită au făcut din ea o marfă prețioasă, iar stăpânul ei a adus-o cu daruri, inclusiv o pereche de pantofi de aur. Acesti pantofi dar și Rhodopy au fost observați de Faraon, Ahmose II. El a insistat ca ea să devina una dintre soțiile sale. Deoarece nu era din sânge regal ea va îndeplini funcții ceremoniale și … va fi disponibilă în mare măsură pentru a-l satisface pe Ahmose sexual. I-a oferit acest statut o fericire? Probabil ca nu.
Ca și personajele magice pe care le portretizează, basmele au o putere care depășește timpul și locul. India are versiunea proprie a Cenușăresei, la fel ca Mexic și China, în timp ce povestea Scufiței Roșii a fost o poveste tradițională petrecută cu 1000 de ani în urmă în Orientul Mijlociu.
Contează asta? Absolut nu. Ca și în cazul Poveștii de Crăciun, a Cenușăresei, a Albei ca Zăpadă sau Frumoasa Adormită nu surprind pe nimeni, plăcându-ne tuturor, știind că finalul va fi unul fericit.
Ideea este că hrănirea spirituală a copiilor noștri cu o dietă de basme, plină de zahăr și turtă dulce, nu este ceea ce au ei nevoie. Venind în contact acolo cu o lume dură, cu probleme mari, dar și cu Zâne și praf de Zâne părinții au prilejul de a-i pregăti pentru un viitor adevărat, chiar dacă nu magic.
Importanța poveștilor/basmelor este aceea că incită și provoacă imaginația, ceva care nu este un supliment educațional opțional, dar care reprezintă un aspect fundamental al dezvoltării copiilor că orice lucru care îi hrănește și care nu este doar util, ci absolut esențial.
„Copiii iubesc să li se spună povestiri”, auzim de multe ori în jurul nostru și este perfect adevărat. Unul dintre lucrurile foarte importante legate de basm este modul în care acestea sunt transmise din generație în generație. Nu este vorba numai de procesul de citire a unei cărți, de povestiri, ci de una dintre cele mai bune căi de a angaja copiii în discuții și de a le provoca imaginația.
Tradiția ajută povestile să reziste pentru că sunt ascunse sub stratul de praf de zână, sunt împachetate cu mai multe sugestii și sfaturi pentru a vă ajuta, aici autorul având rol de ajutorare.
Basmul reprezintă o modalitate fictivă de a ajuta copiii să se confrunte și să-și depășească temerile cele mai profunde, de la întuneric până la abandon, ceea ce le face atât de valoroase.
Când îi expunem pe copii basmelor, adesea surprinzător de întunecate, le prezentăm faptul că lumea adulților este una plină de pericole și dificultăți. Cu toate acestea, facem acest lucru în spațiul sigur al unei lumi magice povestite, protejată de intimitatea și siguranța locului unde se desfășoară și îi învățăm că și în situații teribile există soluții și rezolvări pozitive.
Basmul îi face pe tinerii ascultători să se întrebe dacă vor dori să treacă prin aceeași durere, totul pentru binele lor, și pentru a-i putea face mai înțelepți.
Chiar și copiii foarte mici vor realiza că, atunci când un personaj dintr-un basm face ceva rău, are de obicei un preț de plătit. Sunt convinsă că ați avut parte de întrebări legate de acest aspect după ce ați terminat de citit o poveste ori chiar în timpul ei.
Copiii, pe bună dreptate, nu au abilități de viață. Pentru ei, ca și pentru generațiile trecute, tot ce contează este să trăiască acel moment, când o poveste bună îi introduce în lumi noi. Acesta este motivul pentru care copilul trebuie să se așeze confortabil pentru a asculta o poveste. Este un moment magic care va duce la multe altele pe care mai apoi le va folosi în lumea reală.
Mai sunt bune poveștile vechi?
Sună – și este – idilic. Dacă nu suntem atenți, totuși, poveștile vechi ar putea deveni într-o bună zi o specie pe cale de dispariție, deoarece există o concurență din partea alternativelor mai puțin exigente, încărcate cu imagini și situații mai ușoare pentru creier. Iar această ofertă este pe zi ce trece tot mai mare.
Poate ar trebui să ne întrebăm cum de au dăinuit atâtea sute de ani aceste povești, iar într-o perioadă destul de întinsă ele au supraviețuit fiind transmise oral. Cu siguranță tâlcul și învățăturile pe care le-am putut extrage din ele s-au dovedit a fi foarte valoroase, așa rezistând în timp. Asta nu înseamnă că nu este nevoie de povești noi.
Tot ce trebuie să facem este să le aducem la lumină.
