Poveștile, captivante, magice și inspiraționale, sunt narațiuni fundamentale. Copiii își reactivează din subconștient mesajele acestora pe măsură ce cresc și sunt forțați să facă față unor adevărate nedreptăți și contradicții care apar în viața lor. Unele basme se bazează pe legende care încorporează credințe spirituale ale culturilor din care provin și au fost menite să promoveze adevărul.
Numeroase basme, precum și legendele din spatele lor, sunt de fapt versiuni ale unor evenimente istorice mai puțin plăcute. Aceste povești mai întunecate ar putea fi prea terifiante pentru micuții de astăzi, dar și pentru unii adulți. Originea lor oribilă, în care este vorba adesea despre viol, incest, tortură, canibalism și alte manifestări uluitoare, are o moralitate brutală. Imaginile lor nu pot fi trecute cu vederea cu ușurință, iar lecțiile sunt mai puternice decât cele transmise de basmele de astăzi, inofensive și adesea asemănătoare între ele.
La începutul anilor 1800, Jacob și Wilhelm Grimm au strâns povestiri care descriau viața imprevizibilă și, adesea, nefericită a europenilor din Europa Centrală. Acești frați, hotărâți să păstreze tradiția poveștii orale germanice, au împletit-o cu folclorul regiunii. Prima lor colecție de povestiri s-a bazat pe evenimente reale și groaznice. Cu toate acestea, pentru a putea vinde cărți, au fost nevoiți să ofere interpretări mai ușoare ale acestor întâmplări. În consecință, au acordat atenție lucrărilor tipărite anterior, în special celor ale lui Charles Perrault. Se știe că, începând cu secolul al XVII-lea, acest francez, considerat tatăl basmelor, a creat unele dintre cele mai ingenioase și încântătoare povestiri spuse vreodată. Fabulațiile sale, precum cea a dovleacului transformat în caleașcă de către nașa Cenușăresei, sunt magnifice și fermecătoare. Totuși, Cenușăreasa originală se bazează pe o poveste reală, care conține elemente violente, întrucât surorile vitrege furioase doresc cu orice preț să intre în papucul de cristal al prințului.
Poveștile lui Perrault, deși fermecătoare, nu erau sentimentale și erau destinate adulților, deoarece, la acel moment, nu exista literatură pentru copii.
Povestea „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” se bazează pe viața tragică a Margaretei von Waldeck, o nobilă bavareză din secolul al XVI-lea. Margareta a crescut în Bad Wildungen, unde fratele ei folosea copii pentru a lucra în mina de cupru. Trupurile acestora se deformau din cauza muncii grele și a efortului fizic intens, ajungând să fie foarte scunzi de statură, asemănători unor pitici. Mărul otrăvitor este, de asemenea, un element care a existat în realitate: un bătrân oferea fructe stricate muncitorilor și copiilor pe care îi suspecta că i-ar fi furat din livadă.
Mama vitregă a Margaretei, disprețuind-o, a trimis-o la curtea din Bruxelles pentru a scăpa de ea. Acolo, prințul Filip al II-lea al Spaniei a devenit iubitul ei. Tatăl acestuia, regele Spaniei, care se opunea relației lor, a trimis agenți spanioli să o ucidă pe Margareta, iar aceștia au otrăvit-o.
Povestea lui Hansel și Gretel ar fi fost spusă copiilor pentru a-i împiedica să se rătăcească. Însă, în timpul foametei din anii 1315–1317, care a devastat mare parte din Europa continentală și Anglia, boala, moartea în masă, infanticidul și canibalismul au crescut dramatic. Disperați, unii părinți și-au abandonat copiii.
Se spune că Hansel și Gretel s-ar fi putut întâlni cu brutărița Katharina Schraderin, în casa acesteia. În anii 1600, ea a creat o bucată de pâine cu ghimbir, devenită ulterior turta dulce, însă un brutar a acuzat-o de vrăjitorie. După ce a fost alungată din oraș, o mulțime de vecini furioși au urmărit-o, au adus-o înapoi acasă și au ucis-o, arzând-o în propriul cuptor.
Povestea Cenușăresei, acea frumusețe blondă cu o aparență delicată, dar plină de neliniște în varianta lui Perrault, se leagă liber de istoria Rhodopei, o grecoaică al cărei nume înseamnă „obraz rumen”. Când era tânără, a fost capturată în Tracia, vândută în sclavie în jurul anului 500 î.Hr. și dusă în Egipt. Înfățișarea ei neobișnuită a transformat-o într-o marfă prețioasă, iar stăpânul ei i-a oferit daruri, inclusiv o pereche de pantofi de aur. Pantofii, dar și Rhodopa, au fost observați de faraonul Ahmose al II-lea, care a insistat ca ea să devină una dintre soțiile sale. Neavând sânge regal, ea urma să îndeplinească funcții ceremoniale și să fie disponibilă pentru a-i satisface dorințele. I-a adus acest statut fericire? Probabil că nu.
Asemenea personajelor magice pe care le portretizează, basmele au o putere ce depășește timpul și spațiul. India are propria versiune a Cenușăresei, la fel și Mexic sau China, în timp ce povestea Scufiței Roșii era cunoscută în Orientul Mijlociu cu peste o mie de ani în urmă.
Contează acest lucru? Absolut nu. Asemenea Poveștii de Crăciun, Cenușăresei, Albei ca Zăpada sau Frumoasei Adormite, aceste povești nu surprind prin final, ci ne plac tuturor tocmai pentru că știm că se vor încheia fericit.
Ideea este că hrănirea spirituală a copiilor noștri exclusiv cu o dietă de basme îndulcite nu este suficientă. Intrând în contact cu o lume dură, cu probleme reale, dar și cu zâne și praf de zâne, părinții au ocazia de a-i pregăti pentru un viitor autentic, chiar dacă nu magic.
Importanța basmelor constă în faptul că stimulează și provoacă imaginația, care nu este un supliment educațional opțional, ci un aspect fundamental al dezvoltării copilului — absolut esențial.
„Copiii iubesc să li se spună povești”, auzim adesea, și este perfect adevărat. Un aspect foarte important al basmelor este modul în care acestea sunt transmise din generație în generație. Nu este vorba doar despre citirea unei cărți, ci despre una dintre cele mai eficiente modalități de a-i implica pe copii în discuții și de a le stimula imaginația.
Tradiția ajută poveștile să reziste, pentru că sunt ascunse sub un strat de praf de zână și împachetate cu sugestii și sfaturi valoroase, autorul având rolul de ghid.
Basmul reprezintă o modalitate fictivă prin care copiii pot învăța să se confrunte și să-și depășească cele mai profunde temeri — de la frica de întuneric până la cea de abandon — ceea ce le conferă o valoare aparte.
Atunci când îi expunem pe copii basmelor, adesea surprinzător de întunecate, le arătăm că lumea adulților este plină de pericole și dificultăți. Totuși, acest lucru se întâmplă într-un spațiu sigur, magic, protejat, unde copiii învață că și în situații teribile există soluții și rezolvări pozitive.
Basmul îi determină pe tinerii ascultători să reflecteze dacă sunt dispuși să treacă prin suferință pentru a deveni mai înțelepți.
Chiar și copiii foarte mici observă că, atunci când un personaj face ceva rău, există aproape întotdeauna un preț de plătit. Sunt convinsă că mulți dintre voi ați primit întrebări legate de acest aspect după ce ați citit o poveste.
Copiii, pe bună dreptate, nu dețin încă abilități de viață. Pentru ei, la fel ca pentru generațiile trecute, contează intensitatea momentului în care o poveste bună îi poartă în lumi noi. De aceea, copilul trebuie să se așeze confortabil pentru a asculta o poveste — un moment magic care va genera multe altele, utile mai târziu în viața reală.
Mai sunt bune poveștile vechi?
Sună — și chiar este — idilic. Totuși, dacă nu suntem atenți, poveștile vechi ar putea deveni, într-o bună zi, o specie pe cale de dispariție, în fața alternativelor mai facile, supraîncărcate de imagini și stimuli simpli. Iar această ofertă crește de la o zi la alta.
Poate ar trebui să ne întrebăm cum de au rezistat aceste povești sute de ani, fiind transmise oral pe perioade îndelungate. Cu siguranță, tâlcul și învățăturile extrase din ele s-au dovedit extrem de valoroase. Asta nu înseamnă că nu avem nevoie și de povești noi.
Tot ce trebuie să facem este să le aducem la lumină.
