Astăzi, la finalul săptămânii în care am vorbit despre muzica clasică, pot să spun, cu mâna pe inimă: am reușit.
Și sunt atât de fericită, încât parcă nici nu găsesc cuvintele potrivite pentru ceea ce simt. Nu este doar bucuria că o activitate a ieșit bine. Este bucuria aceea profundă pe care o ai atunci când vezi că un lucru în care ai crezut începe să ajungă acolo unde ți-ai dorit: în sufletele copiilor.
Înainte de muzică, am făcut puțină democrație
Am început întâlnirea de astăzi cu o discuție despre săptămâna viitoare. I-am întrebat pe copii ce temă și-ar dori să explorăm împreună.
Au apărut tot felul de idei: insecte, animale, cosmos și mijloace de transport. După ce am eliminat variantele care nu au strâns suficiente opțiuni, am rămas cu două teme aflate la egalitate: cosmosul și mijloacele de transport.
Și atunci am votat.
A ieșit „mijloace de transport”.
Mi-a plăcut foarte mult și partea care a urmat, pentru că unii dintre copii au vrut, după aflarea rezultatului, să schimbe alegerea. Numai că nu mai era posibil.
Și am avut astfel, într-un mod simplu și firesc, o mică lecție despre democrație și despre responsabilitatea alegerilor. Le-am explicat că, atunci când alegem, trebuie să fim atenți la opțiunea pe care o punem în fața noastră, pentru că o perioadă trebuie să mergem cu alegerea făcută. Vom avea din nou posibilitatea de a alege și de a schimba, dar nu putem modifica permanent rezultatul doar pentru că, după ce am văzut ce au ales ceilalți, ne-am răzgândit.
Mi s-a părut un exercițiu foarte frumos, pentru că educația se întâmplă și în astfel de momente mici.
Și apoi… solfegiul
După discuția noastră, am trecut la ceea ce avea să fie unul dintre cele mai frumoase momente ale zilei: solfegiul.
Am găsit un exercițiu foarte simplu și am început să îi chem pe copii, pe rând, pentru a așeza notele pe portativ.
Și aici am avut una dintre acele surprize care îți umplu inima.
Copiii au știut să citească notele de pe portativ.
Au urmărit notele, le-au recunoscut și, împreună, am cântat.
Pentru mine, acesta a fost un moment extraordinar. Poate pentru cineva din afară pare un lucru mic: niște copii care citesc niște note muzicale. Pentru mine însă, după o întreagă săptămână dedicată muzicii clasice, a fost confirmarea că tot ceea ce am făcut a avut sens.
Am văzut că au fost atenți. Că au ascultat. Că au reținut. Că au înțeles.
Și, mai ales, că muzica a început să devină ceva al lor.
Cred foarte mult că muzica simfonică își are locul în viața copiilor. Nu pentru a-i transforma pe toți în muzicieni și nici pentru a le impune ceva ce trebuie să învețe. Ci pentru că muzica le oferă o altă formă de a simți, de a asculta, de a descoperi lumea.
Un copil care ascultă o simfonie învață, fără să își dea seama, să fie atent la nuanțe, la ritm, la liniște, la schimbare, la emoție. Învață că lucrurile frumoase nu trebuie întotdeauna explicate în cuvinte.
Iar dacă, pe lângă ascultare, copilul are și posibilitatea de a învăța să cânte la un instrument, experiența devine și mai profundă.
Un instrument muzical îl învață pe copil răbdarea. Îl învață exercițiul. Îl învață disciplina, perseverența și bucuria progresului.
Prima notă poate să nu fie perfectă. Primele acorduri pot suna stângaci. Dar, cu fiecare exercițiu, mâinile încep să înțeleagă ceea ce mintea a auzit. Iar într-o zi, copilul reușește să cânte ceva ce, cu puțin timp înainte, i se părea imposibil.
Aceasta este una dintre lecțiile extraordinare pe care le poate oferi muzica: nu trebuie să fii perfect de la început pentru a ajunge să faci lucruri frumoase. Trebuie doar să continui.
Micul dejun, jocul și o nouă întâlnire cu Vivaldi
După momentul muzical, am luat un mic dejun consistent, așa cum se cuvine după atâta concentrare.
Apoi ne-am relaxat printr-o partidă de joc, iar după aceea am trecut la activitatea creativă a zilei: dactilopictura.
Și, bineînțeles, nu puteam încheia această săptămână altfel decât tot prin muzică.
Am făcut dactilopictură în acordurile celor Patru anotimpuri de Antonio Vivaldi.
Primăvara. Vara. Toamna. Iarna.
Patru anotimpuri pe care noi, cei care trăim în această parte de lume, avem bucuria de a le parcurge în totalitate. Patru lumi diferite, patru stări, patru feluri de a privi natura și, astăzi, patru feluri de a o transforma în culoare.
În timp ce degetele lor desenau și pictau, muzica lui Vivaldi se auzea în interiorul locului de joacă de la Rainbow Land.
Și am ascultat-o în totalitate.
Primăvara, vara, toamna și iarna.
A fost unul dintre acele momente în care activitatea nu mai este doar o activitate. Devine o experiență.
Copiii au pictat în timp ce muzica le însoțea mâinile. Au ascultat, au privit, au simțit, au creat.
Iar eu am stat și m-am bucurat.
O sămânță pe care sper să o văd crescând
La finalul acestei săptămâni, rămân cu un sentiment extraordinar de recunoștință și de bucurie.
Am vrut să aduc muzica clasică mai aproape de copii. Să nu fie pentru ei doar ceva despre care aud adulții vorbind, ceva îndepărtat sau „serios”, ci ceva ce pot asculta, recunoaște, simți și chiar reproduce.
Nu știu ce va rămâne peste ani din această săptămână.
Poate își vor aminti de Vivaldi. Poate de notele de pe portativ. Poate de momentul în care au cântat împreună. Poate de culorile pe care le-au pus pe hârtie ascultând cele patru anotimpuri.
Dar îmi place să cred că undeva, în interiorul lor, am plantat o sămânță.
Și sper ca ea să crească.
Poate într-o zi vor merge la un concert simfonic și vor asculta altfel. Poate unul dintre ei va vrea să învețe pian, vioară, chitară sau un alt instrument. Poate un alt copil va descoperi că muzica îl liniștește, îl ajută să se concentreze sau pur și simplu îi face inima să tresară.
Și dacă se va întâmpla măcar una dintre aceste lucruri, voi ști că săptămâna aceasta nu a fost doar o temă de activități.
A fost o început.
Săptămâna viitoare plecăm la drum
Iar acum, după o săptămână petrecută în lumea muzicii clasice, ne pregătim pentru o nouă aventură.
Mijloacele de transport au câștigat votul copiilor.
Așa că săptămâna viitoare vom călători pe uscat, în aer, pe apă și chiar sub apă.
Este un subiect pe care băieții îl îndrăgesc foarte mult și abia aștept să văd unde ne va purta imaginația lor. În același timp, vreau să găsesc și suficiente direcții prin care să le implicăm și pe fete, astfel încât fiecare copil să poată găsi ceva care să îl atragă și să îl facă să intre cu bucurie în această nouă poveste.
Dar asta este povestea săptămânii viitoare.
Astăzi vreau doar să mă bucur.
Să mă bucur că am încercat.
Să mă bucur că am avut curajul să aduc muzica clasică în fața copiilor.
Să mă bucur că au ascultat.
Că au cântat.
Că au pictat.
Că au vibrat, fiecare în felul lui, la acordurile lui Vivaldi.
Și, mai ales, să mă bucur că am reușit.
Cu mâna pe inimă, chiar am reușit. ❤️
