O căsuță din poveste

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:

– Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vreodată!

Cum e lesne de ghicit din imagini, e vorba de o scenetă pe care o doamnă iscusită a pus-o la cale cu elevii ei, la serbarea de final de an.

Nu am apucat să ajung, dar sunt convinsă că a fost foarte frumos. Și sceneta și premierea. Vacanță frumoasă, dragi copii!
Vacanță frumoasă, dascăl special!

Pitici. Mulți pitici

Walt Disney a redat piticii în așa fel încât au ajuns să fie considerați unele din cele mai adorabile creaturi. Sunt inconfundabili și nu cred să fie cineva care să nu-i recunoască.
S-au cerut meșteriți, încă un rând, pentru o lecție mai specială. Acolo, se vor întâlni mai multe personaje de poveste de aceea dimensiunea lor a trebuit a fi una redusă: 30 de centimetri
Sunt așa de frumușei că te îndrăgostești de ei pe loc.
Nu-i așa?

Începe școala. Mai avem timp de povești?

Mda, cam asta este întrebarea care-mi chinuie mintea de câteva zile încoace. Mă tot încurajez singură, în tăcere, că totul va fi ok și că „nenorocita” asta de școală nu o să ne trimită pe făgașe pentru care nu suntem pregătiți, încă.
Mă gândesc și-mi repet că școala e doar 5-6 ore și pe urmă suntem acasă, în siguranță, acolo unde putem face ce dorim fără nici o teamă.
Sună aiurea și fatalist, dar așa-mi apare școala acum. Și cine știe ce o mai urma.
Dar să revin la perioada petrecută acasă și aud deja voci care-mi reproșează că viața adevărată e cea trăită înafara casei și că acolo sunt marile provocări ale tuturor, adulți și copii. Știu așa de bine toată teoria și în mare sunt de acord cu ea, dar totul până la momentul în care ne crează un disconfort imposibil de gestionat. Pentru că dacă afară nu se poate și nu se poate, nu e musai să stăm prea mult ci doar atât cât este nevoie.
E bizar cum eu, un om îndrăgostit de oameni și de noțiunea de colectiv, am ajuns să trăiesc asemenea sentimente. Lumea din copilăria mea nu prea mai are nimic de-a face cu lumea copilăriei fiului meu cel mic. E urătă, plină de adulți dezaxați, protejați de un sistem neputincios de a discerne binele de rău, de multă superficialitate și prost gust și lipsită de valori reale. E plină de neputință și de oboseală cronică, pentru că cei care mai au un zvâc sunt imediat culcați la pământ, striviți, umiliți. Fatalist, dar atât de real. Nepermis de real!
Cum nu poți abandona pentru că te afli deja aici, cauți soluții în pătrățica ta dacă pe suprafețe mai mari nu e cu putință.
Și mai cauți povești, de toate felurile, cunoscute sau mai puțin cunoscute din care să-ți încarci bateriile.
Bunăoară, poți scoate personajele din poveștile clasice și să le aduci să „trăiască” cu tine. Poți crea tot felul de scenarii în care să vezi ce-ar face Capra cu iezii săi dacă ar trebui să meargă la școală. La școala de la tine din oraș nu din Londra ori Paris.

I-ar da pe toți la școala de stat ori va ține vreunul acasă pentru homeschooling? Ori poate va reuși să-i ducă la vreo școală privată, din acelea care au programe ca afară, dar oameni ca aici. Nu știu care-i răspunsul că numai ea-l poate da.

Dar Lupul, lupul pe cine ar mânca? Poate pe nimeni pentru că ar realiza că-i mai bine să aleagă altă alternativă, așa scăpând și el cu viață.

În cazul ăsta Vânătorului i-ar rămâne să-i elimine pe adulții care au apucături bolnave, așa reușind a sta toți copiii în liniște și siguranță, cel puțin din acest punct de vedere.

Și câte personaje nu mai sunt.
Iată!, Purcelușii jucăuși, mă rog, nu chiar toți, cei care sunt constructori. Se chinuie să construiască și ei ceva, nu să dărâme. În lumea noastră la fel ar proceda? Sper că da, pe ritmuri vesele, molipsitoare. 🙂

Urmăriți filmulețul lui Disney, balsam curat!

Iar la final, casa construită de ea să fie atât de mare încât să încăpem toți cei care iubim basmele.


Dacă nu vă place nici un personaj, din nici un basm, aveți posibilitatea să le confecționați singuri, atunci ele corespunzând exigențelor dumneavoastră.
Chiar așa, pe cine ați scoate din poveste?

„Aventurile lui Pinocchio” de Carlo Collodi

Păpușarul Mănânca-foc dăruiește cinci bani de aur lui Pinocchio ca să-i dăruiască tatălui său Geppetto; însă Pinocchio se lasă amăgit de Vulpe și de Pisică și pleacă împreună cu ele.

A doua zi, Mănâncă-foc cheamă deoparte pe Pinocchio și îl întreabă:
– Cum îl cheamă pe tatăl tău?
– Geppetto.
– Și ce meserie are?
– Face pe săracul.
– Câștigă mult din asta?
– Câștigă atât ca să n-aibă para chioară în buzunar. Închipuiește-ți și dumneata: ca să-mi cumpere un Abecedar a trebuit să-și vândă singurul lui suman: un suman rupt și pră­pădit de ți-era mai mare jalea.
– Săracul! Mi-e milă de el. Uite, ține cinci bani de aur. Du-te repede și-i dă, și spune-i multă sănătate din partea mea.
Pinocchio, nu mai încape îndoială, mulțumi de mii de ori tartorului: se duse să îmbrățișeze rând pe rând toate păpușile din trupă, chiar și pe cei doi jandarmi; și nebun de mulțumire, porni la drum ca să se întoarcă acasă.

Dar nu făcuse nici zece pași, și iată că-i ies în cale: un Vulpoi șchiop d-un picior și un Cotoi orb, care mergeau încet-încet,  sprijinindu-se între ei, ca doi tovarăși de suferință. Vulpoiul, care era șchiop, mergea sprijinindu-se  de  Cotoi:  iar Cotoiul, fiind orb, se lăsa să-i arate Vulpoiul drumul.


– Bună ziua, Pinocchio – îi zise Vulpoiul închinându-se cu smerenie înaintea lui.
– De unde știi cum mă cheamă? o întrebă păpușica.
– Cunosc foarte bine pe tatăl tau.
– Unde l-ai văzut?
– L-am văzut ieri în pragul ușii.
– Și ce făcea?
– Era numai în cămașă și tremura de frig.
– Bietul tata! Dar, slavă Domnului, de azi încolo n-are să mai tremure!
– Cum asta?
– Foarte bine! De astăzi sunt bogat!
– Bogat tu? zise Vulpoiul, și începu să râdă cu un râs mojicesc și batjocoritor: Cotoiul râdea și el, dar ca să nu fie văzut,  se  făcea că-și  piaptănă mustățile  cu  ghearele  de dinainte.
– N-ai de ce să râzi – striga Pinocchio arțăgos.
Îmi pare rău că vă lasă gura apă, însă ăștia, dacă nu vă supărați sunt cinci bănuți de aur.
Și scoase din buzunar, banii pe care i-i dăruise Mănânca-foc.
La sunetul plăcut al banilor, Vulpoiul fără să vrea întinse laba care părea că se vindecase, și Cotoiul holba amândoi ochii, care luceau ca două felinare verzi: dar îi închise numaidecât, așa că Pinocchio nu băgă de seamă nimic.
– Și acum – îl întreba Vulpoiul – ce ai de gând să faci cu banii ăștia.
– Mai întâi, răspunse păpușica – vreau să cumpăr tatei un surtuc țesut numai în fire de aur și de argint și cu nasturi de diamant: și-apoi vreau să-mi cumpăr pentru mine un Abe­cedar.
– Pentru tine?
– Negreșit: deoarece vreau să mă duc la școală și să mă pun cu tot dinadinsul pe învățătură.
– Uită-te la mine! spuse Vulpoiul. Din pricina patimii ăsteia neghioabe de a învața, mi-am pierdut piciorul.
– Uită-te la mine! spuse si Cotoiul. Din pricina patimii ăsteia de a învăța mi-am pierdut lumina ochilor.


În vremea aceasta o mierla albă, care stătea pe un mărăcine din marginea șanțului, ciripi și zise:
– Pinocchio, n-asculta de povețele viclene ale tovarașilor tăi: altfel o să te căiești!
Biata mierlă, mai bine ar fi tăcut. Cotoiul dintr-o săritură, se repezi asupra ei, și fără să-i dea răgaz să țipe, o înghiți dintr-o dată cu fulgi cu tot.
După ce o mâncă și își curăță gura de pene, închise iarăși ochii și începu din nou să facă pe orbul.
– Biata păsărică! spuse Pinocchio pisicii, ce-ai avut cu ea?
– Ca să o învăț minte. Altă dată n-o să-și mai vâre nasul unde nu-i fierbe oala.
Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se deodată în loc, spuse păpușii!
– Vrei tu să-ți înmulțești banii?
– Cum?
– Vrei tu, ca din ăști cinci bani de aur, să faci o sută, o mie, doua mii?
– În ce chip?
– Foarte ușor. În loc să te întorci acasă, hai cu noi.
– Unde să merg?
– În Ţara Neghiobilor.
Pinocchio se gândi puțin, apoi zise cu hotărâre:
– Nu, nu vreau să merg. Acum sunt aproape de casă, mă duc că mă așteaptă tata. Cine știe, bietul unchiaș, cât o fi oftat ieri când a văzut că nu mă mai întorc. Am fost un copil neascultator și bine îmi  spunea  mie  Greierasul-vorbitor: „copiii neascultători n-or să aibă parte de nimic pe lume”. Și numai eu știu cât am suferit că nu l-am ascultat; chiar aseară în casa lui Manânca-foc era s-o pățesc de-a binelea… Brrr!… Numai când mă gândesc mi se face părul măciucă!


– Așadar, mai zise Vulpoiul, vrei cu orice preț să te întorci acasă? Umblă sănătos, și atât mai rău pentru tine.
– Atât mai rău pentru tine! repeta Cotoiul.
– Gândeste-te bine, Pinocchio, tu dai cu piciorul norocului.
– Norocului! adăugă Cotoiul.
– Cei cinci banuți de aur ai tăi, mâine ar spori la două mii.
– Doua mii! repeta Cotoiul.
–  Dar cum e cu putință una ca asta? întrebă Pinocchio, cu gura căscată de mirare:
– Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie să știi că în Ţara Neghiobilor se afla o câmpie binecuvântată, care se cheamă Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiță, unde o să pui, de pilda, un ban de aur. Astupi gropița cu pământ; o stropești cu puțină apă de izvor, arunci peste ea o mâna de sare, și seara te duci frumușel să te culci. În vremea asta, peste noapte, banul încolțește, iar dimineața când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găsești? Găsești un pom încărcat cu atâția bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.
– Așa că – zise Pinocchio din ce în ce mai uimit – dacă mi-aș sădi acești cinci bani, a doua zi dimineață, câți bani aș găsi?
–  Socoteala e cât se poate de simpla, raspunse Vulpoiul, poți s-o faci pe degete. Pune că fiecare ban o să-ți aducă cinci sute: înmulțește pe cinci sute cu cinci, si ai să vezi că a doua zi dimineața, o să găsești în buzunar doua mii cinci sute de bani lucioși și sunători.
– Oh! Ce minune neauzită! strigă Pinocchio, începând să joace de bucurie. Cum mi-oi aduna banii îmi opresc pentru mine două mii și ceilalți cinci sute am să vi-i dăruiesc vouă la amândoi.
– Nouă? strigă Vulpoiul, prefacându-se că a fost jignit. Să ne fereasca Dumnezeu!
– Să ne ferească! repeta Cotoiul.
– Ce ființe cumsecade! se gândi în sine Pinocchio: și uitându-si de teatrul papusilor, de tatăl său, de surtucul cel nou, de Abecedar și de toate planurile frumoase ce-și făurise, rosti către Vulpoi și Cotoi:
– Să mergem, vin și eu cu voi.