„Domnul Ibrahim și florile din Coran” de Eric-Emmanuel Schmitt

„Domnul Ibrahim și florile din Coran” de Eric-Emmanuel Schmitt se citește ușor și este un roman dramatic.

 

Se povestește despre Moise, un băiat evreu, care a crescut la Paris, iar acțiunea are loc în anii 1960. Băiatul locuiește împreună cu tatăl sau, un avocat destul de șters; mama lui abandonându-i când Moise era un copil. Cel care devine adevăratul părinte al băiatului, cel care îl ajută și îl învață lecțiile vieții, este domnul Ibrahim, un personaj aparte.
Povestea începe când Moise are unsprezece ani. Primul lucru pe care-l aflăm despre el este cum își sparge pușculița pentru a merge la prostituate. Este parte a procesului de a deveni bărbat, dar pasul mai important vine în același timp, pe măsură ce îl cunoaște mai bine pe domnul Ibrahim.
Tatăl lui nu-i dă prea mulți bani, copilul fiind nevoit să tragă de ei, dar și să fure din băcănia domnului Ibrahim câte o cutie de conserve. Băcanul nu numai că nu se supără că băiatul îl fură, dar îl roagă să o facă numai în băcănia lui și îl învață cum anume să salveze din bani, înlocuind o parte din produsele pe care le consuma tatăl lui.

Și pe urmă, în zilele care au urmat, domnul Ibrahim, mi-a vândut tot felul de ponturi cum să sustrag bani de la tata fără să se prindă: să îi dau la masă pâine cumpărată cu o zi sau două înainte după ce o încălzisem la cuptor; să îndoi cafeaua cu cicoare; să refolosesc pliculețele de ceai; să lungesc beaujolais-ul lui obișnuit cu vin de trei franci și, ideea genială, care dovedea că domnul Ibrahim este tartor, să înlocuiesc pateul obișnuit cu cel pentru câini. (pagina 17)

Moise merge la cumpărături în fiecare zi (tatăl său nu-i dă bani mai mulți care să-i permită să meargă o singură dată pentru a se aproviziona) și încet se dezvoltă o relație între băiat și băcanul zâmbitor. Domnul Ibrahim are întotdeauna sfaturi bune cum ar fi să zâmbească, o modalitate ieftină de a câștiga oameni (deși tatăl lui Moise, nu reacționează așa cum s-ar fi așteptat băiatul.

– Momo, de ce nu zâmbești niciodată? m-a întrebat domnul Ibrahim.
Întrebarea asta chiar era o lovitură sub centură, mă luase pe nepregătite.
– Zâmbetul, domnu’ Ibrahim, e ceva pentru bogați. Eu nu-mi permit să zâmbesc.
Ca să mă enerveze, a zâmbit înadins.
– Să-nțeleg că tu crezi că sunt bogat?
– Tot timpul ai bani în casa de marcat. Nu știu pe nimeni care să aibă atâta bănet în fața lui toată ziua.

– Domnul Ibrahim, când spun că zâmbetul e o chestiune pentru bogați vreau să spun că e o chestiune pentru oamenii fericiți.
– Ei, bine, aici te înșeli. Zâmbetul te face fericit.
– Să i-o spui lu mutu.
– Încearcă.
– Să i-o spui lu mutu, n-auzi.
– Totuși, Momo, ești politicos, nu?
– Ba sunt obligat, altminteri o iau pe coajă. (pagina 23)

Domnu’ Ibrahim este cunoscut ca „arabul din colț”, dar el nu este, de fapt, un arab: este un turc. Este musulman, dar este dispus să bea alcool; de fapt, el este un sufist. Singura carte pe care se bazează este Coranul, însă înțelepciunea lui tinde să fie foarte lumească.

Religia este tratată în mare măsură ca necunoscută în această poveste. Moise nu înțelege prea mult despre sufismul de care suferă bătrânul băcan și până nu caută în dicționar, crede că este o boală, lămurindu-se că e un fel de a gândi.

Mi-a plăcut scena în care cei doi intră într-un tekke, iar aici m-am oprit pentru a viziona un dans al călugărilor derviș.

-Vezi, Momo! Se învârtesc, se învârtesc în jurul inimii lor, care este locul prezenței lui Dumnezeu. E ca o rugăciune.
– Cum, asta e o rugăciune?
– Sigur că da, Momo. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se trasnformă în torțe care ard într-o vâlvătaie. Încearcă, Momo, încearcă. Uite, fă ca mine. (pagina 66)

Într-o singură călătorie pe care Moise o face cu domnul Ibrahim, acesta îi descrie diferitele tipuri de religie. Este modalitatea prin care autorul tratează religiile, diferențele dintre ele fiind în întregime superficiale. Este, de asemenea, filozofia care permite transformarea ulterioară: băiatul evreu care, în cele din urmă, ia locul domnului Ibrahim și devine omul cunoscut sub numele de „arabul de pe Rue Bleue”.

Moise este abandonat în cele din urmă de tatăl său,

Moise,
Iartă-mă, am plecat. Nu mă pricep să fiu un tată bun. Popo… (pagina 37)

polițiștii bătându-i la ușă după trei luni, anunțându-l că acesta s-a sinucis, aruncându-se în fața trenului. Este momentul în care Moise află de la domnul Ibrahim care este povestea tatălui, a mamei, a familiei lui și de ce anume au ales adulții să procedeze așa.

La un moment dat mama băiatului se întoarce, dar cel care umple vidul din viața copilului este domnul Ibrahim. El extinde orizonturile lui Moise, mai întâi pe strada locală, apoi îi arătă Parisul, îl duce în Normandia și, în cele din urmă, conduce cu el prin Europa, spre patria sa. Învățăturile de care Moise a avut parte îl vor ajuta atunci când va rămâne singur.
Nu știu dacă povestea este una bazată pe o întâmplare reală, însă este u roman atrăgător în care autorul ne prezintă multe întâlniri importante. Domnul Ibrahim pare prea bun pentru a fi real, dar poate or mai exista pe lumea asta și asemenea caractere.
Important este să dăm de ele la momentul oportun, atunci când avem senzația că totul s-a sfârșit.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: