Sunt momente în viață în care am parte de dezamăgiri pe care nu reușesc să le cuprind dintr-odată. Mâhniri care nu se așază într-o singură zi și care au nevoie de timp, de liniște și de câteva întrebări la care nu găsești imediat răspuns.
Nu pentru că nu aș ști că oamenii vin și pleacă. Știu asta. Am înțeles-o de-a lungul vieții. Colaborările încep și se încheie, drumurile se întâlnesc și, la un moment dat, se despart. Este firesc. Nu mă sperie încheierea unei colaborări și nici nu consider că fiecare om care îmi intră în viață trebuie să rămână acolo pentru totdeauna.
Dar mă doare altceva. Mă doare felul în care uneori se încheie lucrurile.
Despre corectitudine și un cuvânt spus la timp
Am fost și sunt un om care își dorește să lucreze frumos cu ceilalți. Să fie corect, serios, perseverent și parolist. Îmi place să colaborez în termeni amiabili, să construiesc lucruri care au sens și să știu că, dincolo de orice diferență, există respect.
Când intru într-o colaborare, o fac cu bună-credință. Îmi dau silința să livrez ceea ce promit, să fiu atentă la detalii și să fac lucrurile cât pot de bine.
Poate că uneori sunt chiar prea atentă. Sunt perfecționistă, iar munca mea nu se oprește la o idee frumoasă spusă cu voce tare. Îmi place să documentez, să pregătesc, să caut materiale, să construiesc experiențe care să le ofere copiilor ocazia de a descoperi lumea prin simțuri, prin limbaj, prin matematică, prin povești și prin activități integrate.
Pun timp, energie și mult suflet în ceea ce fac.
Tocmai de aceea, când aflu de la terțe persoane că o colaborare s-a încheiat, ceva în mine se oprește pentru o clipă.
Nu pentru că nu aș putea accepta vestea.
Ci pentru că mă întreb: de ce nu mi-ai spus tu?
Ne-am întâlnit. Am vorbit. Am lucrat împreună. Au existat momente frumoase, lucruri bune, proiecte în care am pus umărul de ambele părți. Nu am primit semnale clare că ar exista o nemulțumire sau că lucrurile se îndreaptă spre un final.
Și, totuși, aflu de la alții. Mi-ar fi fost suficient un mesaj. O conversație scurtă. Nici măcar nu era nevoie de explicații complicate sau de justificări interminabile.
Doar atât:
„Da, uite, până aici am colaborat. Îți mulțumesc pentru ce am făcut împreună, dar de acum drumurile noastre se despart.”
Atât. Un gest simplu de asumare. O formă de respect pentru timpul, munca și încrederea care au existat între doi oameni. Ce îi face pe oameni să tacă?
Mă gândesc de câteva zile la lucrul acesta.
Ce anume îl determină pe un om să evite o conversație atât de simplă? Ce îl face să nu poată spune direct că o colaborare s-a încheiat, mai ales atunci când, până în acel moment, lucrurile au părut frumoase și bune?
Nu am un răspuns.
Poate fi teama de conflict. Poate fi disconfortul de a spune „nu”. Poate fi nehotărârea, evitarea unei discuții sau pur și simplu felul diferit în care oamenii înțeleg responsabilitatea față de celălalt.
Poate că uneori oamenii nu știu să închidă uși cu grijă.
Și poate că nu toate finalurile au legătură cu valoarea celui care rămâne în urmă.
Încerc să înțeleg asta, deși nu îmi este întotdeauna ușor.
Pentru că atunci când ești un om care își face treaba cu seriozitate, când îți respecți promisiunile și încerci să fii corect, apare firesc întrebarea: unde am greșit?
Antreprenoriatul și lupta de a rămâne în picioare
Lucrez cu copii. Dar, în același timp, colaborez cu părinți și cu cadre didactice.
Nu sunt înregimentată într-un sistem de stat și nici într-o structură privată care să-mi ofere siguranța unui salariu lunar. Sunt un om, un antreprenor, care își vinde serviciile și care trebuie să găsească, lună de lună, resursele, oamenii și contextul potrivit pentru a merge mai departe.
Iar aici lucrurile capătă o greutate aparte. Pentru că o colaborare care se încheie nu înseamnă doar o relație profesională care se termină. Înseamnă, uneori, și o parte din stabilitatea pe care încerc să o construiesc.
Înseamnă să te întorci la masa de lucru și să te întrebi:
Ce urmează?
Unde sunt oamenii care au nevoie de ceea ce ofer?
Cum ajung la ei?
Cum le explic ce fac, fără să simt că trebuie să demonstrez mereu că munca mea are valoare?
Știu, în forul meu interior, că ceea ce livrez are căutare. Știu că există copii care au nevoie de astfel de experiențe, părinți care caută oameni serioși și cadre didactice care apreciază activitățile bine gândite. Dar a ști că ai ceva valoros de oferit și a găsi oamenii potriviți pentru acel lucru sunt două demersuri diferite.
Iar eu încă învăț să le așez împreună.
Poate că există și aici o lecție pe care am nevoie să o privesc mai atent.
Îmi place să fac lucrurile bine. Să fie documentate, pregătite, frumoase și utile. Să existe materiale care să susțină o experiență senzorială, o activitate lingvistică, un concept matematic sau o poveste.
Îmi place să nu las lucrurile la voia întâmplării.
Dar uneori mă întreb dacă nu cumva, în dorința mea de a livra cât mai bine, ajung să pun prea mult din mine în ceea ce fac. Prea mult timp. Prea multă energie. Prea multă responsabilitate.
Poate că, uneori, uit că o colaborare nu se ține doar în picioare prin seriozitatea unuia dintre parteneri. Are nevoie de comunicare, de claritate, de reciprocitate și de asumare din ambele părți.
Și poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le învăț mai bine.
Să rămân un om serios și implicat, fără să simt că trebuie să duc singură tot greul unei relații profesionale.
O imagine care mi-a vorbit despre mine
În zilele acestea am participat la un concurs sportiv. Provocarea era să fac 100.000 de pași, iar recompensa era o imagine pentru telefon, inspirată de celebrul tablou Strigătul, al lui Edvard Munch. Mi s-a părut o idee frumoasă.
La începutul zilei, imaginea era aproape lipsită de culoare. Pe măsură ce înaintam, pe măsură ce mergeam, făceam lucruri și adunam pași, imaginea începea să se coloreze.
Nu știu dacă organizatorii au intenționat o metaforă atât de puternică, dar pentru mine a devenit una.
M-am uitat la telefon și m-am gândit că, uneori, și noi suntem așa.
Dimineața, când ne trezim, poate că nu avem toate culorile la noi. Poate că suntem obosiți, mâhniți, dezamăgiți sau pur și simplu apăsați de lucruri pe care încă nu le-am înțeles.
Dar apoi ne ridicăm.
Facem un pas.
Și încă unul.
Ne ocupăm de copii. Pregătim o activitate. Răspundem unui mesaj. Căutăm materiale. Mergem la o întâlnire. Ne facem treaba.
Și, încet, fără să ne dăm seama, ceva începe să se coloreze. Nu neapărat pentru că durerea a dispărut, ci pentru că viața continuă să se întâmple în jurul ei.
Umbrela fără culoare
În aceeași perioadă, am avut de realizat o machetă pentru o persoană cu care colaborez de foarte multă vreme.
Mi-a cerut o imagine de toamnă. Și, poate nu întâmplător, în imaginea mea a apărut o umbrelă fără culoare. Doar câțiva nori și niște stropi. M-am uitat la ea și am zâmbit trist.
Pentru că stropii aceia nu erau, pentru mine, stropi de ploaie.
Erau lacrimi. Lacrimile unei mâhniri pe care încă încerc să o cuprind.
Ale unui om care nu regretă că a colaborat, care nu regretă că a oferit, care nu regretă că a pus suflet.
Dar care încă nu înțelege de ce, atunci când un drum se încheie, unii oameni aleg să nu spună.
Poate că într-o zi voi înțelege mai bine.
Poate că voi afla că nu era despre mine. Sau poate că voi descoperi și lucruri pe care le pot face diferit.
Până atunci, încerc să nu mă grăbesc să trag concluzii.
Îmi dau voie să fiu tristă.
Îmi dau voie să fiu dezamăgită.
Îmi dau voie să am nevoie de câteva zile ca să mă așez.
Să-mi găsesc culorile
Cred că aceasta este una dintre cele mai dificile părți ale antreprenoriatului: să continui să crezi în ceea ce faci chiar și atunci când lucrurile nu ies așa cum ți-ai imaginat.
Să nu confunzi încheierea unei colaborări cu lipsa ta de valoare.
Să nu confunzi tăcerea cu un verdict despre tine.
Să nu uiți că munca ta poate fi bună chiar și atunci când un anumit drum se termină.
Eu încă mai cred în ceea ce fac.
Cred în activitățile pregătite pentru copii, în povești, în experiențe, în joacă, în învățarea care se întâmplă atunci când un copil descoperă ceva nou.
Cred că există oameni care caută exact acest fel de a lucra.
Trebuie doar să găsesc culorile potrivite.
Culorile prin care să spun mai clar ce ofer.
Culorile prin care să ajung la oamenii potriviți.
Culorile prin care să-mi fac loc, cu mai multă încredere, în lumea aceasta în care colaborările vin și pleacă.
Iar până atunci, voi continua să fac pași.
Poate că nu voi avea în fiecare dimineață toate culorile.
Poate că uneori voi merge prin zile cenușii.
Dar am învățat că, dacă mergi înainte, dacă rămâi aproape de ceea ce contează pentru tine și dacă nu uiți să te întorci către tine, culorile se întorc.
Uneori, una câte una.
Și poate că este suficient.
Pentru astăzi.
