Dacă e vineri, înseamnă că gândul meu a ajuns deja la mâine, la Rainbow Land și la atelierul pentru care pregătirile sunt în plină desfășurare. Pentru cei care vor veni, întâlnirea va începe abia mâine, însă pentru mine ea a început cu mult înainte, odată cu prima idee, cu primele materiale așezate pe masă și cu toate acele întrebări care apar inevitabil atunci când vrei ca lucrurile să fie nu doar frumoase, ci și să poarte ceva din tine.
Există o emoție aparte în zilele de dinaintea unui atelier. E un fel de neliniște bună, amestecată cu nerăbdare și bucurie, care mă face să scot toate materialele, să le privesc, să le schimb locul, să încerc combinații și să mă răzgândesc. O idee o aduce pe alta, o culoare mă trimite către o textură, o textură către o altă posibilitate, iar ceea ce părea la început o variantă clară se transformă, după câteva încercări, în încă două sau trei.
Nu știu dacă își poate imagina cineva câtă efervescență se poate ascunde în spatele unui atelier care, privit din afară, pare atât de simplu. Înainte ca oamenii să se așeze la masă, înainte să înceapă lucrul și înainte ca fiecare să dea propria interpretare celor pregătite, există toate aceste ore în care eu caut, aleg, schimb, renunț și revin. Uneori am impresia că am găsit varianta finală, pentru ca, după încă o privire, să-mi dau seama că mai există ceva de încercat.
Și, parcă pentru a-mi face alegerea și mai grea, toamna aceasta este atât de generoasă, încât îți vine aproape imposibil să nu te lași inspirat de ea. Își întinde culorile peste tot, fără zgârcenie: arămiul frunzelor, galbenurile calde, ruginiul, verdele care încă nu vrea să plece, tonurile pământului și lumina aceea blândă, ușor oblică, pe care numai toamna pare să știe să o așeze peste lucruri. Până și aerul pare să aibă o textură, iar natura însăși devine o paletă din care ai vrea să alegi fără să renunți la nimic.
Poate tocmai de aceea alegerea este atât de dificilă. Când ai atât de multe variante în față, când fiecare îți spune o poveste și fiecare combinație pare să aibă ceva de oferit, cum să te hotărăști la una singură? Așa că încă aleg. Mai schimb câte ceva, mai mut, mai adaug, mai renunț la o idee și mă întorc la ea după câteva ore. Și, chiar dacă uneori toată această căutare pare obositoare, adevărul este că îmi place. Pentru că în ea se află o parte importantă din bucuria de a crea: libertatea de a încerca până când simți că lucrurile s-au așezat exact acolo unde trebuie.
Iar apoi vine mâine. Ziua în care toate variantele mele vor trebui, într-un fel, să facă loc celorlalte idei, celor care vor apărea firesc atunci când oamenii vor începe să lucreze. Pentru că niciun atelier nu rămâne până la capăt exact așa cum l-ai imaginat. Fiecare om aduce ceva al lui, fiecare mână transformă puțin ceea ce primește, fiecare privire vede altfel aceeași culoare sau aceeași formă. Și tocmai această transformare neașteptată mi se pare una dintre cele mai frumoase părți ale unei astfel de întâlniri.
Poate că de aceea nu mă grăbesc să știu acum care este, cu adevărat, varianta finală. Unele lucruri trebuie să rămână puțin deschise până în clipa în care se întâmplă. Unele idei au nevoie de oameni pentru a-și găsi forma deplină, iar unele emoții nu pot fi pregătite în întregime dinainte.
Așa că, în seara aceasta, mă opresc pentru câteva clipe din ales și din schimbat și mă uit la toate lucrurile pregătite. Mă bucur de ele așa cum sunt acum, înainte să capete o altă formă și înainte ca mâine să le ducă mai departe. Și îmi dau seama că, dincolo de materiale, culori și toate detaliile pe care încerc să le pun la punct, ceea ce aștept cu adevărat este întâlnirea.
Mâine este atelierul de la Rainbow Land. Mâine vom lăsa toamna să intre cu noi în încăpere, cu toate culorile, mirosurile și poveștile ei. Iar dintre toate variantele pe care le-am avut în minte, sunt curioasă să văd care dintre ele va rămâne, la final, și ce alte variante se vor naște pe parcurs.
Deocamdată știu un singur lucru: abia aștept ziua de mâine.
