Drumul acesta este unul dintre locurile mele preferate. Am mers pe aici în diferite etape ale vieții, am citit cu voce tare, mi-am înșirat gândurile, am făcut înregistrări, m-am întrebat cum ar fi dacă locul ar putea povesti. Și cred că, dacă ar putea, povestea lui ar avea multe capitole: unele vesele și exuberante, altele triste, tăcute, poate chiar apăsătoare. Iar eu aș apărea în toate, schimbată de fiecare dată câte puțin.
Astăzi m-am întors din nou.
Și, poate pentru că e început de octombrie, poate pentru că am învățat între timp să privesc altfel, am simțit că locul acesta îmi vorbește din nou.
Am ajuns în partea cealaltă, unde e și mai frumos. Se aud frunzele. Au căzut din tei și s-au așezat pe drum, iar sub pași au acel foșnet pe care nu ai cum să-l confunzi. E un sunet care aparține toamnei și numai ei.
Mi-am amintit de niște frânturi din înregistrările pe care le-am făcut de-a lungul timpului, mergând pe drumul acesta. Mă întrebam atunci cum ar fi dacă ar putea povesti. Ce ar spune despre oamenii care au trecut pe aici, despre mine, despre anotimpuri, despre toate zilele care s-au așezat unele peste altele?
Cred că registrul lui ar cuprinde foarte multe capitole.
Vesele. Exuberante. Triste. Tăcute.
Și, poate, capitole pe care nici eu nu le mai țin minte.
Am citit aici de foarte multe ori, cu voce tare. Mi-am înșirat gândurile pe unde am putut, le-am lăsat să umble libere, fără să le cer să ajungă undeva. Uneori am venit doar ca să fiu.
Astăzi miroase a frunză uscată și cumva resemnată. A frunză care și-a încheiat rostul și nu se mai împotrivește. E un miros greu de explicat, dar atât de ușor de recunoscut.
Totul este atât de normal. Atât de firesc.
Atât de… în firea lucrurilor.
Și poate tocmai în această normalitate există ceva profund liniștitor.
Acesta este regatul ciorilor.
Le aud, le văd, le simt aproape ca pe niște locuitori vechi ai locului, care nu se grăbesc nicăieri și nu au nevoie să explice nimic. Sunt milioane, parcă. Și, pentru o clipă, drumul nu mai pare al oamenilor.
Îmi aduc aminte de iernile de altădată.
Doamne, îmi aduc aminte când veneam la săniuș cu Luca și eram doar noi. Aveam țurțuri pe mănuși, gardurile aveau căciulițe de nea și noi eram atât de fericiți.
Atât de simplu era totul. Atât de întreg.
Astăzi, amintirea aceea vine dintr-odată, ca o lumină scurtă într-un colț al minții.
Merg mai departe.
În incursiunile astea ale mele, descopăr mereu ceva nou. Sunt două motociclete. Probabil că undeva, mai încolo, sunt și conducătorii lor. Uite, încolo se plimbă lumea. E soare și încă mai există multă vegetație. Plantele nu s-au uscat de tot, iar locul păstrează încă ceva din abundența verii.
Apoi mirosul se schimbă.
Intrăm într-un alt registru, dominat de păsăret și de excrementele lor deloc îmbietoare. Dar și asta face parte din loc. Din viața lui adevărată, necosmetizată.
În tot stufărișul acesta, în toate plantele astea nebune și crescute aproape fără rânduială, sunt ascunse o grămadă de rațe. Au acum pui mari.
Viața merge înainte, indiferent dacă o privim sau nu.
Aici e măceșul. Măceșul, dragul de el. Bun de pus la ceai.
Îl privesc și mă gândesc cât de multă viață poate încăpea într-un loc pe lângă care oamenii trec uneori fără să vadă aproape nimic.
Pentru că aici este o viață altfel de viață.
Iazul acesta de pe Șomuz are dinamica lui. Are faună, are floră, are anotimpuri, zgomote, mirosuri și o multitudine de viețuitoare care își văd liniștite de existența lor. Are propriile lui reguli și propriul lui ritm.
Oamenii trebuie doar să vină și să privească.
Atât.
Să admire.
Să ia aminte.
Ce fericire cu vegetația asta!
Uneori natura nu ne cere nimic. Nu ne cere să fim mai buni, mai eficienți, mai veseli, mai puternici. Nu ne cere să demonstrăm nimic. Ne primește pur și simplu.
Așa arată iazul în 4 octombrie.
Mă uit în jur. Sunt vreo doi tineri. Mă întreb dacă mai există ceea ce era odinioară aici. Și, uite, este buturuga pe care m-am așezat de atâtea ori pentru a citi păsăretului și insectelor pasaje din cărți ce nu merită ignorate. A rămas.
Dar parcul de aventură nu mai este.
Uite acolo.
Aici erau cauciucurile și celelalte lucruri. Nu mai sunt. Au dezafectat parcul de aventură de la Nada Florilor. Au rămas doar câteva urme și, peste ele, vegetația. O vegetație aproape sălbatică, care a început să-și ia locul înapoi.
Și, bineînțeles, ciorile. Multe ciori.
Poate că și ele au câștigat ceva din plecarea oamenilor.
Poate că locul s-a întors, încet, la el însuși.
Iar eu mă întorc aici din când în când și încep să înțeleg că revenirile mele sunt, de fapt, un fel de barometru pentru ființa mea.
Mă întorc și văd cât de mult m-am schimbat.
Sau cât de puțin.
Văd ce mă bucură, ce mă emoționează, ce îmi lipsește, ce am lăsat în urmă și ce încă mai port cu mine.
Poate că de aceea am nevoie să vin.
Nu doar pentru iaz, pentru frunze, pentru păsări, pentru mirosul de toamnă sau pentru liniștea dintre două zgomote.
Vin și pentru mine.
Pentru femeia care a fost aici altădată și pentru cea care este aici acum.
Și sunt fericită că, după toate câte au fost, încă pot trăi clipa. Că încă mă pot opri.
Că încă pot auzi foșnetul frunzelor și îl pot recunoaște.
Că încă mă pot bucura de un măceș, de un iaz, de o pasăre ascunsă în stuf, de lumina unei zile de octombrie.
Și, mai ales, că pot primi tot ceea ce îmi oferă natura fără să-mi ceară nimic în schimb.
Poate că aceasta este una dintre formele cele mai simple ale fericirii: să fii acolo, să privești, să auzi, să iei aminte și să fii recunoscător că, pentru o clipă, lumea este exact așa cum trebuie să fie.
