Am ieșit din casă înainte de șapte și jumătate, într-o dimineață care nu lăsa loc de prea multe îndoieli: toamna venise cu adevărat. Era frig și o umezeală care pătrundea încet, deși nu ploua. Soarele se arăta zgârcit, parcă fără prea multă convingere, iar oamenii mergeau zgribuliți, cu pași repezi și gândurile îndreptate spre școală, grădiniță, serviciu și toate celelalte lucruri care trebuie făcute într-o dimineață obișnuită.
Eu aveam un alt drum de făcut.
Cu două zile înainte îmi făcusem niște analize la o clinică, iar rezultatele mă miraseră. Mai ales cele legate de colesterol. Cu doar două luni în urmă valorile fuseseră cu totul altele și, în mod normal, nu mă așteptam ca într-un interval atât de scurt lucrurile să se fi schimbat atât de mult. Nu era vorba despre mici diferențe, despre acele variații de câteva procente care pot apărea de la o recoltare la alta. Era ceva care mă făcea să mă întreb dacă nu cumva există o explicație mai simplă.
Așa că am ales să repet analizele la o altă clinică.
Am mers pe jos. Nu am vrut să iau mașina, iar mersul energic prin frigul dimineții mi-a făcut, într-un fel, bine. Am ajuns la laborator cu obrajii reci și cu senzația aceea foarte clară că vara se retrăsese definitiv. Toamna are un fel al ei de a se instala fără să ceară voie. Într-o zi încă poți ieși în mânecă scurtă, iar în următoarea îți cauți hanoracul și te întrebi unde ai pus ceva mai gros.
La întoarcere, însă, cerul mi-a făcut un dar.
Norii erau extraordinari. Se așezaseră unii peste alții într-o țesătură fină, ca o dantelărie întinsă peste cer. Aș fi putut să mă opresc și să mă uit mult timp. Dar aproape nimeni nu se uita. Oamenii treceau grăbiți, fiecare cu treaba lui. Copiii trebuiau duși la școală sau la grădiniță, părinții alergau, cineva întârzia, altcineva vorbea la telefon.
Și m-am gândit cât de des trecem pe lângă lucruri frumoase fără să le vedem.
Cerul nu pleacă nicăieri, ne spunem. Îl putem privi și mai târziu.
Numai că, uneori, frumusețea e exact în clipa aceea.
Apoi ziua s-a schimbat cu totul.
A venit întâlnirea cu un copilaș și, odată cu el, una dintre bucuriile acelea care îți schimbă imediat starea de spirit. Am avut povești de toamnă, am făcut experimente și am lucrat împreună la un dovleac care a ieșit excepțional. Am vorbit despre ciclul de viață al dovleacului, am numărat, am socotit, am construit propoziții și, fără să ne dăm seama, am făcut din toate acestea o mică lecție despre lume.
Îmi place enorm felul în care copiii pot transforma un lucru simplu într-o aventură.
Un dovleac nu mai este doar un dovleac. Devine o poveste despre sămânță, pământ, apă, soare, creștere și timp. Devine prilej de matematică, de limbaj, de imaginație și de mirare. Și, poate cel mai important, devine un motiv să fim împreună.
Am lăsat și un dovleac la cuptor. Eu n-am mai avut răgaz să aștept până când avea să fie gata, dar sunt aproape sigură că a ieșit bun. Sunt unele lucruri pe care le lași în urmă cu încrederea că, până te întorci, vor fi exact așa cum trebuie.
A urmat o altă întâlnire cu copiii.
O altă bucurie.
Și cred că tocmai aceste întâlniri au ajuns să fie una dintre cele mai importante părți ale vieții mele. Mă țin în mișcare, mă fac să mă pregătesc, să caut idei, să inventez, să mă bucur și să simt că ceea ce fac are un rost.
Am un scop pentru care țin cu dinții de această activitate: vreau să-l ajut pe fiul meu cel mic să-și termine studiile academice. Poate că, privit din afară, pare un lucru simplu. Pentru mine însă înseamnă foarte mult. Înseamnă motivație. Înseamnă să mă ridic dimineața și să fac lucrurile pe care le am de făcut. Înseamnă să merg mai departe.
După prânz, cândva mai târziu decât prânzul propriu-zis, au venit și rezultatele analizelor.
Le-am deschis cu gândul că aveam să găsesc acolo o confirmare a bănuielilor mele.
Și cam asta s-a întâmplat.
Valorile erau din nou foarte diferite, însă de data aceasta diferența era atât de mare încât nu mai puteam să o privesc ca pe o simplă variație de câteva procente. Era o diferență de ordinul zecilor. Iar când cifrele se schimbă atât de mult într-un timp atât de scurt, inevitabil începi să privești lucrurile altfel.
Poate că uneori cifrele spun ceva despre noi.
Dar poate că uneori trebuie să ne întrebăm și cât de bine au fost obținute acele cifre.
Nici recoltarea de dimineață nu fusese tocmai una obișnuită. Mi-a curs atât de mult sânge, încât, în ciuda plasturelui pe care mi l-au pus, la un moment dat am descoperit că îmi pătasem haina. Și, mai mult decât atât, încă mai picura.
Nu mi se mai întâmplase niciodată.
Dar, probabil, toate lucrurile au un început.
Seara am păstrat-o pentru una dintre activitățile de care mă țin cu dinții.
Am mers pe stadion și am alergat câțiva kilometri.
Era deja trecut de ora opt și frigul se instalase bine. De data aceasta însă am fost mai pregătită. Mi-am pus un hanorac, mi-am acoperit capul și am ieșit. Aerul rece mă înțepa, dar după primele minute corpul și-a intrat în ritmul lui, iar frigul a devenit doar decor.
Mi-am dus și de data aceasta treaba la capăt.
Poate că, până la urmă, asta a fost imaginea întregii zile: frig afară, dar multă căldură în lucrurile care contează.
O zi încărcată. O zi cu analize și întrebări, cu sânge pe haină și rezultate care schimbă puțin perspectiva. O zi cu copii, cu povești, cu experimente și cu un dovleac devenit, pentru câteva ore, centrul unei lumi mici și frumoase. O zi cu alergare pe stadion, după ora opt seara. O zi în care am ridicat ochii și am văzut norii pe care aproape nimeni nu-i privea.
O zi cu multă toamnă.
Și iată-ne ajunși în prima zi de octombrie.
Nu-mi place frigul. Nu-mi place umezeala aceea care se strecoară în haine și nici diminețile în care soarele pare că trebuie convins să răsară. Dar îmi place să găsesc, chiar și în zilele reci, câte ceva care să-mi amintească de frumusețea lor.
Un cer dantelat. Un copil care râde. Un dovleac făcut împreună. O alergare dusă până la capăt. Și, mai ales, sentimentul că există un rost pentru care continui.
Mai sunt douăzeci de zile.
Le număr.
Peste douăzeci de zile mă voi urca în avion și voi pleca spre prietena mea, spre locul acela în care e cald și bine. Până atunci, mai am de trecut prin câteva dimineți reci, prin câteva zile de toamnă, prin muncă, prin alergare și prin toate lucrurile mici care alcătuiesc, până la urmă, o viață.
Iar astăzi, în prima zi de octombrie, viața mea a fost exact așa cum e uneori toamna: rece pe dinafară, dar surprinzător de vie pe dinăuntru.
