Sunt cărți care te cuceresc de la primele pagini și își păstrează nealterată puterea până la final. Sunt și cărți care pornesc cu o idee extraordinară, te fac să te gândești la lucruri pe care poate le-ai mai întors pe toate părțile, apoi își domolesc treptat ritmul, fără să-și piardă cu totul farmecul. Pentru mine, Stop cadru, de Maya Lunde, a fost mai degrabă a doua categorie. Am găsit-o foarte interesantă în primele 70–100 de pagini, apoi impresia inițială s-a mai temperat, însă am continuat să citesc cu interes, iar la final am rămas cu sentimentul că a meritat.
Maya Lunde este o autoare pe care am ajuns să o îndrăgesc mai ales datorită felului în care își construiește poveștile în jurul unor întrebări mari despre lume, natură și oameni. Am citit cele patru cărți ale tetralogiei sale — Istoria albinelor, Istoria apelor, Ultimii cai din stepă și Visând la un copac —, iar dintre ele, Istoria albinelor rămâne cartea de care îmi amintesc cu cel mai mult drag. Istoria apelor mi-a plăcut, de asemenea, și cred că tocmai această familiaritate cu felul în care Maya Lunde abordează marile teme ale existenței m-a făcut să privesc cu interes și Stop cadru.
Nu chiar pentru toată lumea și nu în sensul în care ne-am putea imagina. În această poveste, oamenii încetează să se transforme, să îmbătrânească, să se nască sau să moară, în timp ce natura își continuă cursul. Lumea nu se oprește. Doar noi rămânem încremeniți în ea.
Și, deodată, ceea ce la început ar putea părea o salvare devine o formă de captivitate.
Șase personaje, șase feluri de a trăi timpul
Romanul urmărește șase personaje principale, fiecare dintre ele confruntându-se cu această nouă realitate în felul său. Sunt oameni aflați în momente diferite ale vieții, cu dorințe, frici și nevoi diferite, dar care ajung să fie legați între ei de această oprire a timpului. Iar ceea ce mi s-a părut interesant este că fiecare poveste spune, de fapt, ceva despre felul în care ne raportăm la propria existență.
Dintre toate personajele, cel mai puternic am rezonat cu Otto și Margot, doi oameni aflați la vârsta la care bătrânețea își urmează cursul firesc, cu toate neputințele și suferințele ei. Sunt împreună de multă vreme și au construit o relație în care timpul petrecut unul alături de celălalt are valoare. Nu este un timp spectaculos, ci unul bun. Un timp de calitate, așa cum poate fi viața atunci când nu mai ai nevoie să demonstrezi nimic și poți pur și simplu să fii lângă omul pe care îl iubești.
Tocmai de aceea, oprirea timpului îi lovește atât de puternic. Pentru Margot, faptul că rămâne încremenită alături de Otto nu înseamnă că poate petrece veșnicia cu el. La un moment dat, îi spune ceva care m-a impresionat:
Dacă am tot timpul din lume, i-a spus ea, dacă am tot timpul din lume, nu pot să-l petrec cu tine.
Este o replică simplă, dar care spune atât de multe despre iubire, despre limitele ei și despre nevoia fiecăruia de a-și păstra propria viață.
Starea lui Otto se degradează tot mai mult, mai ales psihic, iar durerea acestei degradări este una dintre cele mai apăsătoare din carte. Face lucruri pe care, în condiții obișnuite, probabil că nu le-ar fi făcut. Margot ajunge să plece și să locuiască împreună cu prietena ei, Kristin, iar ceea ce rămâne în urma acestei despărțiri este o suferință pe care timpul nu o mai poate îmblânzi. Pentru că timpul, cel care de obicei ne ajută să trecem peste lucruri, nu mai trece.
Jenny și fotografia unei lumi încremenite
Jenny este, probabil, personajul care unește cel mai bine celelalte povești. Este fotografă, mamă a doi copii și o femeie diagnosticată cu o boală incurabilă. Pentru ea, oprirea timpului pare, cel puțin la început, o șansă nesperată. O șansă de a nu mai îmbătrâni, de a nu mai fi nevoită să se confrunte cu boala și, poate, de a rămâne alături de copiii ei.
Dar Jenny începe să documenteze fotografic această lume oprită. Prin obiectivul aparatului, observă ceea ce se întâmplă în jurul ei și încearcă să înțeleagă această nouă realitate. Fotografia devine felul ei de a păstra mărturia unei lumi care, deși nu mai înaintează, nu încetează să existe.
Pe măsură ce povestea se desfășoară, înțelege că starea aceasta nu este o binecuvântare. Este ceva care fură demnitatea oamenilor și le răpește viitorul.
Pentru că, în fond, nu este suficient să exiști. Viața nu înseamnă doar să fii prezent, ci și să te transformi, să alegi, să pierzi, să câștigi, să îmbătrânești. Să ai un viitor spre care să mergi.
Lisa și anxietatea unei nașteri care nu mai poate avea loc
Poate că cea mai emoționantă poveste pentru mine a fost cea a Lisei.
Lisa este însărcinată, iar oprirea timpului înseamnă că fătul ei nu se mai dezvoltă. Copilul nu se poate naște, iar această așteptare fără sfârșit devine o experiență teribilă. Alături de soțul ei, Jakob, care mi s-a părut chiar mai anxios decât ea, Lisa trăiește o situație în care toate speranțele, temerile și planurile unui cuplu sunt suspendate.
La un moment dat, cei doi iau decizia de a scoate copilul și de a-l aduce în lume, în speranța că astfel vor putea rupe starea în care se află întreaga omenire.
Este o situație care te face să te gândești la cât de important este, de fapt, ca lucrurile să se întâmple la timpul lor. O sarcină nu este doar o perioadă de așteptare, ci și un proces de transformare. O naștere nu este doar apariția unui copil, ci începutul unei lumi noi pentru cei care îl aduc pe lume.
Iar atunci când timpul nu mai curge, toate aceste lucruri își pierd sensul firesc.
Ellen și Philip, fără adrenalina timpului
Mai sunt Ellen și Philip, doi oameni îndrăgostiți, care au în comun pasiunea pentru sporturile extreme. Ea lucrează la o firmă de pompe funebre, iar împreună își trăiesc relația prin experiențe intense, prin adrenalină și prin nevoia de a simți că sunt vii.
Doar că, într-o lume în care timpul s-a oprit, nici adrenalina nu mai are aceeași semnificație. Nu mai există aceeași nevoie de a-ți depăși limitele, pentru că nu mai există nici perspectiva sfârșitului.
Și aici cartea mi se pare că pune o întrebare importantă: ce ne face să simțim că trăim?
Este oare intensitatea unei experiențe sau faptul că știm că timpul nostru este limitat?
Moartea și nașterea, cele care dau sens vieții
Una dintre ideile care mi-au rămas cel mai puternic din Stop cadru este că moartea și nașterea sunt cele care dau sens vieții. Nu pentru că viața ar fi lipsită de valoare fără ele, ci pentru că existența noastră se construiește în jurul unor începuturi și al unor sfârșituri.
Ne naștem, creștem, ne transformăm, iubim, pierdem, îmbătrânim. Unele lucruri se încheie pentru ca altele să poată începe.
În lumea imaginată de Maya Lunde, această ciclicitate naturală este întreruptă. Oamenii nu mai îmbătrânesc, copiii nu se mai nasc, cei care sunt bolnavi rămân în aceeași stare, iar cei care ar trebui să moară continuă să existe.
Eternitatea, în această formă, nu mai pare o promisiune frumoasă. Devine o permanență apăsătoare.
Și poate că tocmai aici este una dintre cele mai importante idei ale romanului: nu putem amâna la nesfârșit viața, pentru că viața se întâmplă tocmai în timpul pe care îl avem la dispoziție.
Trebuie să luăm decizii. Trebuie să iubim, să plecăm, să rămânem, să avem copii, să ne asumăm riscuri. Nu putem aștepta la nesfârșit momentul potrivit, pentru că nu există o garanție că el va veni.
O carte pe care mă bucur că am citit-o
Stop cadru nu a fost pentru mine o carte care să păstreze aceeași intensitate de la început până la sfârșit. Primele 70–100 de pagini m-au prins foarte tare, apoi ritmul și impresia inițială s-au mai temperat. Totuși, am continuat să citesc cu interes, pentru că poveștile personajelor au ceva de spus, iar întrebările pe care le ridică romanul sunt dintre cele care rămân cu tine.
Maya Lunde scrie despre o situație imposibilă, dar o folosește pentru a vorbi despre lucruri cât se poate de omenești: iubire, boală, familie, anxietate, pierdere, bătrânețe și nevoia de a avea un viitor.
Iar dacă Istoria albinelor rămâne, deocamdată, cartea ei de care îmi amintesc cu cel mai mult drag, Stop cadru este una pe care mă bucur că am parcurs-o și despre care voi povesti mai departe.
Pentru că, uneori, o carte nu trebuie să fie perfectă ca să merite citită. Este suficient să te facă să te gândești la viață altfel decât o făceai înainte să o deschizi.
Iar Stop cadru mi-a amintit că timpul, cu toate neajunsurile și durerile lui, este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le avem.
Și că, oricât ne-am dori uneori să-l oprim, viața are nevoie să meargă mai departe.
