Sâmbătă dimineața, la Rainbow Land, a fost toamnă.
Nu doar toamna aceea pe care o vedem pe ferestre sau în calendare, ci toamna în adevăratul sens al cuvântului. Toamna care se simte cu toate simțurile. În culori, în miros, în atingerea frunzelor, în lumina aceea blândă și puțin nostalgică, în aerul care pare că ne îndeamnă să încetinim.
Am venit cu câteva frunze pe care le culesesem cu o zi înainte pentru copii. Frunze foarte frumoase. Fiecare avea marginea brodată parcă de mâna unui pictor cu galben, în timp ce mijlocul lor păstra încă ceva din verdele viu al verii. Și, bineînțeles, nu am găsit două la fel.
Poate tocmai de aceea mi-au plăcut atât de mult. Pentru că natura nu lucrează în serie.
Fiecare frunză este o mică poveste.
Și, într-o dimineață de sâmbătă, am deschis poveștile acestor frunze împreună cu copiii.
O întâlnire de dimineață în jurul unei frunze
Ne-am așezat pentru întâlnirea de dimineață, cei de la grădiniță și copiii din ciclul primar, de la clasa pregătitoare, și am început să privim frunzele.
Nu să le privim în treacăt.
Să le privim cu adevărat.
De ce sunt verzi?
Cine le colorează în verde?
Și dacă sunt verzi, de ce unele sunt acum galbene?
Unde apar frunzele?
Vin ele așa, dintr-odată, de nicăieri?
Așa am ajuns la copac.
Copacul are trunchi, are crengi, are frunze, dar are și ceva ce nu vedem.
Rădăcini.
Și unde sunt rădăcinile?
În pământ.
Dar ce fac ele acolo?
Fixează copacul și îl hrănesc.
Și, fără să ne dăm seama, o simplă frunză ne-a dus de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, de la suprafață la profunzime, de la o culoare la întregul drum al unei plante.
Am ajuns la crengi.
Și ce apare mai întâi pe crengi, atunci când se întoarce primăvara?
Mugurii.
Dar când vin ei?
În primăvară.
Și care este prima lună de primăvară?
Aici am avut una dintre micile bucurii ale dimineții: George, un băiețel din grupa mare, a răspuns foarte sigur: Martie.
Și am mers mai departe.
Mai întâi apar mugurii.
Apoi frunzulițele.
Apoi florile.
Și, după flori, apar fructele.
Și uite așa, dintr-o frunză de toamnă, am construit împreună un întreg ciclu al vieții unui copac. Fără grabă. Fără să forțăm răspunsurile.
Cu întrebări, cu răspunsuri, cu mici mirări și cu bucuria aceea simplă care apare atunci când un copil descoperă singur o legătură.
A fost un dialog frumos, așezat, liniștit, tihnit.
Exact așa cum trebuie să fie uneori învățarea.
Apoi am trecut la partea practică. Am vrut să facem ceva cu frunzele.
Ideea era să le învelim într-un strat de lipici, astfel încât, după uscare, să devină suficient de tari pentru a putea fi folosite apoi la bricolaj.
Am încercat.
Nu s-a uscat. Mai încercasem și acasă. Nici acolo nu-mi ieșise.
Am încercat și împreună cu copiii.
Tot nu.
Și probabil că vom mai încerca.
Voi schimba tipul de lipici, voi testa alte variante și, cine știe, poate vom găsi până la urmă soluția. Chiar mi-a venit acum o idee: poate ar merita încercată o vopsea dintre cele folosite pentru ferestre. O voi nota și, săptămâna viitoare, probabil că vom face un nou experiment.
Pentru că există și această parte frumoasă a lucrului cu copiii: nu toate lucrurile trebuie să iasă din prima.
Uneori experimentul este mai important decât rezultatul.
Iar ceea ce am făcut cu frunzele, chiar dacă nu a ieșit exact cum îmi imaginasem, a avut ceva infinit mai valoros.
Copiii au pus lipiciul cu degetele.
Am ales intenționat să nu folosim pensoane. Am vrut să simtă. Să atingă. Să întindă.
Să descopere textura. Să observe cum este frunza înainte, cum se schimbă atunci când este acoperită cu lipici și cum se simte materialul sub deget.
Poate că, într-o fotografie, pare o activitate simplă.
Dar în mâinile unui copil, fiecare astfel de experiență lasă ceva.
Poate nu o informație pe care o va putea formula mâine.
Poate doar o senzație.
O textură.
O amintire.
O asociere.
Și, uneori, acestea sunt lucrurile care rămân cel mai mult.
Frunzele le-am pus la uscat.
Sami a făcut două frunze atât de drăgălașe, încât mi-a fost drag să le privesc.
Iar frunzele pe care le lucrasem eu cu o zi înainte, acasă, erau deja uscate. Lipiciul nu se desprinsese de pe ele, ceea ce îmi dă speranțe că, până la urmă, vom găsi formula potrivită.
Vom mai încerca.
Și vom vedea. Poate va ieși.
Poate nu. Dar și asta face parte din poveste.
La un moment dat, le-am oferit copiilor o gustare.
Pentru ei, era pur și simplu o bucurie.
Pentru mine, avea o semnificație mult mai adâncă.
Am vrut să le ofer această gustare în amintirea soțului meu, partenerului meu de viață, care nu mai este printre noi.
Se împlinesc, în aceste zile, trei ani de când a plecat.
Și am simțit nevoia să fac ceva ce știu că lui i-ar fi plăcut.
Uneori, oamenii pe care i-am iubit continuă să fie cu noi prin gesturi mici.
Printr-un fel de a privi.
Printr-o amintire.
Printr-un lucru pe care îl oferim altcuiva.
Printr-o bucurie pe care o împărțim.
Iar sâmbătă, pentru câteva clipe, o parte din amintirea lui a stat acolo, în mijlocul copiilor, într-un gest simplu și cald.
După gustare, ne-am întors la activitățile noastre.
Am lucrat fișe matematice.
Am numărat dovlecei.
Am urmărit trasee pentru a identifica cifra potrivită.
Am avut exerciții în care trebuia să respectăm un tipar și să colorăm imaginile folosind culorile potrivite.
Par lucruri simple.
Dar, în spatele lor, sunt atât de multe deprinderi care se construiesc: atenție, observare, memorie, logică, anticipare, coordonare.
Și apoi am avut un exercițiu care mi-a plăcut foarte mult.
Copiii trebuiau să lipească niște abțibilduri în straturi, pentru a descoperi, în final, imaginea-indiciu.
Nu era suficient să lipești.
Trebuia să gândești.
Care vine primul?
Care vine după el?
Care trebuie să fie ultimul?
Ce se vede în față?
Ce trebuie să fie în spate?
Ce imagine se construiește dacă așezăm toate elementele în ordinea corectă?
Un exercițiu foarte bun pentru orientarea spațială, pentru logică și pentru capacitatea copilului de a observa relația dintre obiecte.
Și, mai ales, un exercițiu care îi face plăcere.
Iar atunci când copilul gândește și se bucură în același timp, eu simt că suntem exact acolo unde trebuie.
Mi-a plăcut foarte mult și timpul petrecut unu la unu.
Am lucrat cu George.
Apoi cu Bogdan. Apoi cu Fabian.
Sunt momente în care, atunci când stai față în față cu un copil, vezi lucruri pe care într-un grup mai mare nu ai cum să le observi la fel de bine.
Vezi cum gândește. Unde se oprește. Unde ezită. Ce îl face să zâmbească. Ce îl provoacă. Ce îi vine natural și unde are nevoie de încă puțin timp.
Aceste momente sunt extrem de prețioase. Pentru mine, cel puțin.
Iar fetițele s-au mai jucat cu frunzele.
Le-au desenat. Le-au transformat. Le-au privit altfel.
O frunză care, cu puțin timp înainte, fusese doar o frunză căzută dintr-un copac a devenit material de lucru, obiect de observație, suprafață de desen, prilej de conversație și, până la urmă, parte dintr-o experiență.
Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la copilărie.
Capacitatea de a transforma.
De a lua ceva simplu și de a-i găsi o altă poveste.
Fotografiile pe care le voi atașa aici au fost făcute de mama lui Bogdan.
Îi mulțumesc încă o dată pentru ele.
Sunt câteva instantanee surprinse într-o dimineață obișnuită doar în aparență, dar care, pentru mine, a fost una dintre acele dimineți pe care ai vrea să le poți păstra undeva, nu doar într-un album, ci într-un sertar al inimii.
Pentru că în ele sunt copii care lucrează.
Copii care descoperă.
Copii care se joacă.
Mâini mici care ating frunze.
Ochii care caută răspunsuri și o toamnă întreagă care s-a strecurat în sala noastră.
La finalul unei astfel de dimineți rămâne, pentru mine, recunoștința.
Le mulțumesc părinților pentru că își aduc copiii.
Pentru că au încredere.
Pentru că mă provoacă, fără să-și dea seama poate, să caut mereu alte materiale, alte idei, alte povești și alte moduri de a-i face curioși.
Pentru că fiecare copil vine cu întrebările lui. Cu ritmul lui. Cu felul lui de a privi lumea.
Iar eu trebuie să fiu mereu atentă să nu-i dau doar răspunsuri, ci să-i ajut să descopere singuri.
Să le păstrez întrebările vii. Să nu le stric mirarea. Să le dau motive să mai întrebe o dată:
„Dar de ce?”
Pentru că, până la urmă, de acolo începe adevărata învățare.
Sâmbătă, la Rainbow Land, am avut frunze.
Am avut muguri care încă nu se vedeau, dar despre care am vorbit.
Am avut rădăcini ascunse în pământ.
Am avut cifre, tipare și trasee.
Am avut lipici care nu s-a uscat așa cum ne-am fi dorit.
Am avut degete lipicioase, frunze colorate și abțibilduri așezate cu grijă.
Am avut o gustare încărcată de amintire.
Am avut joc.
Am avut liniște.
Am avut întrebări.
Și am avut, peste toate, o dimineață trăită cu toate simțurile.
Asta îmi doresc să fie Rainbow Land.
Un loc în care copiii să poată învăța fără să simtă că „învață”.
Un loc în care o frunză poate deschide o conversație despre un copac, despre anotimpuri și despre viață.
Un loc în care și atunci când experimentul nu reușește, spunem:
„Mai încercăm.”
Pentru că poate tocmai acolo începe cea mai frumoasă parte a învățării.
Iar acum mă uit deja spre sâmbăta viitoare și mă întreb ce voi găsi.
Ce voi aduce.
Ce poveste voi deschide.
Ce material le va aprinde curiozitatea.
Am să-mi dau silința să găsesc ceva care să-i atragă, să-i surprindă și să-i facă să întrebe.
Pentru că, până la urmă, fiecare sâmbătă poate începe cu un lucru foarte simplu.
O frunză.
O cifră.
Un abțibild.
O întrebare.
Și, dacă avem puțin timp și puțină răbdare, din toate acestea se poate naște o lume întreagă.Sâmbătă dimineața, la Rainbow Land, a fost toamnă.
Nu doar toamna aceea pe care o vedem pe ferestre sau în calendare, ci toamna în adevăratul sens al cuvântului. Toamna care se simte cu toate simțurile. În culori, în miros, în atingerea frunzelor, în lumina aceea blândă și puțin nostalgică, în aerul care pare că ne îndeamnă să încetinim.
Am venit cu câteva frunze pe care le culesesem cu o zi înainte pentru copii. Frunze foarte frumoase. Fiecare avea marginea brodată parcă de mâna unui pictor cu galben, în timp ce mijlocul lor păstra încă ceva din verdele viu al verii. Și, bineînțeles, nu am găsit două la fel.
Poate tocmai de aceea mi-au plăcut atât de mult. Pentru că natura nu lucrează în serie.
Fiecare frunză este o mică poveste.
Și, într-o dimineață de sâmbătă, am deschis poveștile acestor frunze împreună cu copiii.
O întâlnire de dimineață în jurul unei frunze
Ne-am așezat pentru întâlnirea de dimineață, cei de la grădiniță și copiii din ciclul primar, de la clasa pregătitoare, și am început să privim frunzele.
Nu să le privim în treacăt.
Să le privim cu adevărat.
De ce sunt verzi?
Cine le colorează în verde?
Și dacă sunt verzi, de ce unele sunt acum galbene?
Unde apar frunzele?
Vin ele așa, dintr-odată, de nicăieri?
Așa am ajuns la copac.
Copacul are trunchi, are crengi, are frunze, dar are și ceva ce nu vedem.
Rădăcini.
Și unde sunt rădăcinile?
În pământ.
Dar ce fac ele acolo?
Fixează copacul și îl hrănesc.
Și, fără să ne dăm seama, o simplă frunză ne-a dus de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, de la suprafață la profunzime, de la o culoare la întregul drum al unei plante.
Am ajuns la crengi.
Și ce apare mai întâi pe crengi, atunci când se întoarce primăvara?
Mugurii.
Dar când vin ei?
În primăvară.
Și care este prima lună de primăvară?
Aici am avut una dintre micile bucurii ale dimineții: George, un băiețel din grupa mare, a răspuns foarte sigur:
Martie.
Și am mers mai departe.
Mai întâi apar mugurii.
Apoi frunzulițele.
Apoi florile.
Și, după flori, apar fructele.
Și uite așa, dintr-o frunză de toamnă, am construit împreună un întreg ciclu al vieții unui copac.
Fără grabă.
Fără să forțăm răspunsurile.
Cu întrebări, cu răspunsuri, cu mici mirări și cu bucuria aceea simplă care apare atunci când un copil descoperă singur o legătură.
A fost un dialog frumos, așezat, liniștit, tihnit.
Exact așa cum trebuie să fie uneori învățarea.
Când lucrurile nu ies ca în calculator
Apoi am trecut la partea practică.
Am vrut să facem ceva cu frunzele.
Ideea era să le învelim într-un strat de lipici, astfel încât, după uscare, să devină suficient de tari pentru a putea fi folosite apoi la bricolaj.
Am încercat.
Nu s-a uscat.
Mai încercasem și acasă. Nici acolo nu-mi ieșise.
Am încercat și împreună cu copiii.
Tot nu.
Și probabil că vom mai încerca.
Voi schimba tipul de lipici, voi testa alte variante și, cine știe, poate vom găsi până la urmă soluția. Chiar mi-a venit acum o idee: poate ar merita încercată o vopsea dintre cele folosite pentru ferestre. O voi nota și, săptămâna viitoare, probabil că vom face un nou experiment.
Pentru că există și această parte frumoasă a lucrului cu copiii: nu toate lucrurile trebuie să iasă din prima.
Uneori experimentul este mai important decât rezultatul.
Iar ceea ce am făcut cu frunzele, chiar dacă nu a ieșit exact cum îmi imaginasem, a avut ceva infinit mai valoros.
Copiii au pus lipiciul cu degetele.
Am ales intenționat să nu folosim pensoane. Am vrut să simtă.
Să atingă.
Să întindă.
Să descopere textura.
Să observe cum este frunza înainte, cum se schimbă atunci când este acoperită cu lipici și cum se simte materialul sub deget.
Poate că, într-o fotografie, pare o activitate simplă.
Dar în mâinile unui copil, fiecare astfel de experiență lasă ceva.
Poate nu o informație pe care o va putea formula mâine.
Poate doar o senzație.
O textură.
O amintire.
O asociere.
Și, uneori, acestea sunt lucrurile care rămân cel mai mult.
Frunzele le-am pus la uscat.
Sami a făcut două frunze atât de drăgălașe, încât mi-a fost drag să le privesc.
Iar frunzele pe care le lucrasem eu cu o zi înainte, acasă, erau deja uscate. Lipiciul nu se desprinsese de pe ele, ceea ce îmi dă speranțe că, până la urmă, vom găsi formula potrivită.
Vom mai încerca.
Și vom vedea.
Poate va ieși.
Poate nu.
Dar și asta face parte din poveste.
O gustare cu o emoție ascunsă în spate
La un moment dat, le-am oferit copiilor o gustare.
Pentru ei, era pur și simplu o bucurie.
Pentru mine, avea o semnificație mult mai adâncă.
Am vrut să le ofer această gustare în amintirea soțului meu, partenerului meu de viață, care nu mai este printre noi.
Se împlinesc, în aceste zile, trei ani de când a plecat.
Și am simțit nevoia să fac ceva ce știu că lui i-ar fi plăcut.
Uneori, oamenii pe care i-am iubit continuă să fie cu noi prin gesturi mici.
Printr-un fel de a privi.
Printr-o amintire.
Printr-un lucru pe care îl oferim altcuiva.
Printr-o bucurie pe care o împărțim.
Iar sâmbătă, pentru câteva clipe, o parte din amintirea lui a stat acolo, în mijlocul copiilor, într-un gest simplu și cald.
De la frunze la cifre și tipare
După gustare, ne-am întors la activitățile noastre.
Am lucrat fișe matematice.
Am numărat dovlecei.
Am urmărit trasee pentru a identifica cifra potrivită.
Am avut exerciții în care trebuia să respectăm un tipar și să colorăm imaginile folosind culorile potrivite.
Par lucruri simple.
Dar, în spatele lor, sunt atât de multe deprinderi care se construiesc: atenție, observare, memorie, logică, anticipare, coordonare.
Și apoi am avut un exercițiu care mi-a plăcut foarte mult.
Copiii trebuiau să lipească niște abțibilduri în straturi, pentru a descoperi, în final, imaginea-indiciu.
Nu era suficient să lipești.
Trebuia să gândești.
Care vine primul?
Care vine după el?
Care trebuie să fie ultimul?
Ce se vede în față?
Ce trebuie să fie în spate?
Ce imagine se construiește dacă așezăm toate elementele în ordinea corectă?
Un exercițiu foarte bun pentru orientarea spațială, pentru logică și pentru capacitatea copilului de a observa relația dintre obiecte.
Și, mai ales, un exercițiu care îi face plăcere.
Iar atunci când copilul gândește și se bucură în același timp, eu simt că suntem exact acolo unde trebuie.
Unu la unu
Mi-a plăcut foarte mult și timpul petrecut unu la unu.
Am lucrat cu George.
Apoi cu Bogdan. Apoi cu Fabian.
Sunt momente în care, atunci când stai față în față cu un copil, vezi lucruri pe care într-un grup mai mare nu ai cum să le observi la fel de bine.
Vezi cum gândește.
Unde se oprește.
Unde ezită.
Ce îl face să zâmbească.
Ce îl provoacă.
Ce îi vine natural și unde are nevoie de încă puțin timp.
Aceste momente sunt extrem de prețioase.
Pentru mine, cel puțin.
Frunzele au primit și ele o viață nouă
Iar fetițele s-au mai jucat cu frunzele.
Le-au desenat.
Le-au transformat.
Le-au privit altfel.
O frunză care, cu puțin timp înainte, fusese doar o frunză căzută dintr-un copac a devenit material de lucru, obiect de observație, suprafață de desen, prilej de conversație și, până la urmă, parte dintr-o experiență.
Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la copilărie.
Capacitatea de a transforma.
De a lua ceva simplu și de a-i găsi o altă poveste.
Câteva fotografii, o mulțumire și o dimineață de păstrat
Fotografiile pe care le voi atașa aici au fost făcute de mama lui Bogdan.
Îi mulțumesc încă o dată pentru ele.
Sunt câteva instantanee surprinse într-o dimineață obișnuită doar în aparență, dar care, pentru mine, a fost una dintre acele dimineți pe care ai vrea să le poți păstra undeva, nu doar într-un album, ci într-un sertar al inimii.
Pentru că în ele sunt copii care lucrează.
Copii care descoperă.
Copii care se joacă.
Mâini mici care ating frunze.
Ochii care caută răspunsuri.
Și o toamnă întreagă care s-a strecurat în sala noastră.
Și, din nou, recunoștință
La finalul unei astfel de dimineți rămâne, pentru mine, recunoștința.
Le mulțumesc părinților pentru că își aduc copiii.
Pentru că au încredere.
Pentru că mă provoacă, fără să-și dea seama poate, să caut mereu alte materiale, alte idei, alte povești și alte moduri de a-i face curioși.
Pentru că fiecare copil vine cu întrebările lui.
Cu ritmul lui.
Cu felul lui de a privi lumea.
Iar eu trebuie să fiu mereu atentă să nu-i dau doar răspunsuri, ci să-i ajut să descopere singuri.
Să le păstrez întrebările vii.
Să nu le stric mirarea.
Să le dau motive să mai întrebe o dată:
„Dar de ce?”
Pentru că, până la urmă, de acolo începe adevărata învățare.
Sâmbătă, la Rainbow Land, am avut frunze.
Am avut muguri care încă nu se vedeau, dar despre care am vorbit.
Am avut rădăcini ascunse în pământ.
Am avut cifre, tipare și trasee.
Am avut lipici care nu s-a uscat așa cum ne-am fi dorit.
Am avut degete lipicioase, frunze colorate și abțibilduri așezate cu grijă.
Am avut o gustare încărcată de amintire.
Am avut joc.
Am avut liniște.
Am avut întrebări.
Și am avut, peste toate, o dimineață trăită cu toate simțurile.
Asta îmi doresc să fie Rainbow Land.
Un loc în care copiii să poată învăța fără să simtă că „învață”.
Un loc în care o frunză poate deschide o conversație despre un copac, despre anotimpuri și despre viață.
Un loc în care și atunci când experimentul nu reușește, spunem:
„Mai încercăm.”
Pentru că poate tocmai acolo începe cea mai frumoasă parte a învățării.
Iar acum mă uit deja spre sâmbăta viitoare.
Și mă întreb ce voi găsi.
Ce voi aduce.
Ce poveste voi deschide.
Ce material le va aprinde curiozitatea.
Am să-mi dau silința să găsesc ceva care să-i atragă, să-i surprindă și să-i facă să întrebe.
Pentru că, până la urmă, fiecare sâmbătă poate începe cu un lucru foarte simplu.
O frunză.
O cifră.
Un abțibild.
O întrebare.
Și, dacă avem puțin timp și puțină răbdare, din toate acestea se poate naște o lume întreagă.
