Septembrie s-a încheiat și, privind în urmă, îmi dau seama că a fost una dintre acele luni în care cărțile nu s-au mulțumit să treacă prin mâinile mele. Au rămas. Unele pentru câteva zile, altele pentru mai mult timp, unele în minte, altele undeva mai adânc, în locul acela în care se așază poveștile care ne ating într-un fel pe care nu-l putem explica întotdeauna.
Am început luna cu „1984” de George Orwell și am încheiat-o cu „Numele mi-l știe vântul” de Isabel Allende. Între cele două titluri s-au întins alte opt povești, foarte diferite între ele, ca niște lumi prin care am trecut pe rând: unele grele, unele dureroase, altele luminoase, senzoriale, tulburătoare sau pur și simplu tihnite.
Zece cărți. Zece întâlniri. Și sentimentul că septembrie mi-a făcut, din nou, loc pentru lectură.
„1984” – George Orwell
Am început luna cu „1984”, o carte pe care am savurat-o de la prima până la ultima pagină. Orwell scrie despre un regim opresiv, despre control, manipulare, frică și despre felul în care un sistem poate încerca să pătrundă până și în cele mai intime colțuri ale omului: gândul, memoria, adevărul.
Am trăit și eu într-un regim opresiv. Am avut, timp de 21 de ani, un partid unic conducător. Evident, lucrurile nu s-au petrecut precum în lumea imaginată de Orwell, dar tocmai această experiență personală a făcut ca anumite pagini să-mi dea un fior autentic.
Nu am citit, așadar, „1984” doar ca pe o distopie. Am citit-o și cu memoria celui care știe ce înseamnă să trăiești într-o lume în care libertatea nu este întotdeauna un lucru firesc. Și poate că tocmai de aceea cartea aceasta a avut pentru mine o forță aparte.
„Speak. Cuvinte nerostite” – Laurie Halse Anderson
Cu „Speak. Cuvinte nerostite”, Laurie Halse Anderson intră într-un teritoriu dureros: trauma unui viol și lupta unei tinere pentru a-și regăsi vocea, identitatea și, în cele din urmă, drumul spre vindecare.
Este o carte despre tăcere, dar mai ales despre nevoia de a o sparge.
Mi s-a părut că, dincolo de poveste, cartea devine aproape un îndrumar pentru copiii și adolescenții care trec prin astfel de experiențe: spune ce ți s-a întâmplat, nu rămâne singur cu trauma, caută un om în fața căruia să poți rosti adevărul. Pentru că uneori primul pas către vindecare este tocmai acela de a găsi cuvintele.
O lectură grea, dar necesară, care nu te lasă să întorci pagina fără să te gândești la cât de mult poate cântări o tăcere.
„Omul care iubea cărțile” – Patrick deWitt
„Omul care iubea cărțile” mi s-a părut o carte complicată și întortocheată, în care pasiunea pentru cărți se împletește cu o poveste personală despre pierdere, trădare și încercarea de a pune din nou viața pe un făgaș suportabil.
În centrul ei se află un librar părăsit de soție, care pleacă împreună cu cel mai bun prieten al lui. De aici începe un drum care nu este doar despre ceea ce i s-a întâmplat, ci și despre ceea ce face omul cu ceea ce i s-a întâmplat.
Mi-a plăcut felul în care iubirea pentru cărți devine aici mai mult decât o pasiune. Devine refugiu, identitate, poate chiar o formă de supraviețuire. Pentru un iubitor de cărți, există ceva profund familiar în ideea că, atunci când lumea reală se destramă, poveștile rămân încă acolo.
„Viața mea în librăria Morisaki” – Satoshi Yagisawa
Apoi am intrat într-o cu totul altă atmosferă cu „Viața mea în librăria Morisaki”, o carte ușoară, luminoasă, care ne poartă într-un cartier din Japonia în care librăriile sunt aproape parte din peisajul firesc al vieții.
Domnul Morisaki are o librărie de cărți vechi japoneze, iar apariția nepoatei sale deschide o poveste despre familie, singurătate, apropiere și, bineînțeles, despre cărți.
Am întâlnit între pagini nume de scriitori japonezi pe care, din păcate, nu i-am cuprins până acum în lecturile mele. Unele cărți nu vin neapărat să ne spună ceva extraordinar, ci să ne deschidă o ușă către alte cărți. Iar Morisaki mi-a deschis câteva astfel de uși.
Cine știe? Poate, cândva, voi intra pe ele.
„Stop-cadru” – Maja Lunde
„Stop-cadru” de Maja Lunde a fost una dintre cărțile diferite ale acestei luni. Nu face parte din tetralogia cu care autoarea m-a obișnuit, ci este o poveste aparte, stranie și provocatoare.
Timpul se oprește pentru oameni, dar nu și pentru natură. Iar în această lume suspendată ne sunt spuse poveștile a patru cupluri, patru relații, patru feluri de a privi viața și apropierea de celălalt.
Mi-a plăcut tocmai această idee a timpului care se oprește și ne obligă să privim. Să vedem ce rămâne atunci când tot ceea ce ne grăbea dispare.
Am scris despre carte și într-un articol pe blog, iar dacă sunteți curioși să aflați cu care dintre cele patru povești am rezonat cel mai mult, vă invit să-l căutați. Uneori, o carte nu ne oferă răspunsuri, ci ne pune în fața propriilor întrebări.
„Cinematograful călător al domnului Saito”
„Cinematograful călător al domnului Saito” a fost cartea clubului nostru, a Clubului Cititorilor de Cursă Lungă, și una dintre acele lecturi pe care poate nu le-aș fi întâlnit dacă nu ar fi existat această provocare.
Și mă bucur că a existat.
Este o carte extrem de senzorială, o carte pe care am simțit-o mai degrabă decât am citit-o. S-a așezat într-un loc foarte potrivit al vieții mele, în starea mea de acum, și poate că acesta este unul dintre marile daruri pe care ni le pot face cărțile: să ajungă la noi exact atunci când suntem pregătiți pentru ele.
Despre ea am scris mai pe larg aici, pe blog. Pentru că unele cărți cer mai mult decât câteva rânduri. Cer timp, întoarcere, amintire.
„Noduri” – Domenico Starnone
Cu „Noduri” de Domenico Starnone am intrat într-o poveste despre trădare, căsnicie și rănile care se pot instala în interiorul unei familii.
O căsnicie este dinamitată dinăuntru de trădarea tatălui, iar povestea este spusă din trei perspective: a femeii, soției și mamei; a bărbatului; și, în cele din urmă, a copiilor.
Mi s-a părut interesant felul în care aceeași familie poate avea trei adevăruri diferite. Aceleași întâmplări pot fi purtate în suflet în moduri atât de diferite, încât uneori nici oamenii care au locuit ani întregi sub același acoperiș nu mai locuiesc, de fapt, în aceeași poveste.
Finalul m-a surprins. Iar dintre toate lucrurile pe care le-am găsit în această carte, poate tocmai această perspectivă asupra rănilor de familie și a felului în care ele trec, uneori, dintr-o generație în alta a rămas cel mai mult cu mine.
„Eseu despre orbire” – José Saramago
„Eseu despre orbire” a venit în viața mea într-un moment foarte potrivit.
Este una dintre cărțile la care am ajuns după ce, la începutul anului, am cerut inteligenței artificiale sugestii de lectură pornind de la cărțile pe care le citisem în anul anterior. Printre recomandări s-a aflat și Saramago.
Și ce bine că a ajuns la mine!
Am citit această carte cu toate simțurile: cu ochii, cu mâinile, cu sufletul, cu mintea. Am intrat în ea și am ieșit altfel.
Saramago vorbește despre oameni și despre ceea ce se întâmplă cu ei atunci când civilizația se subțiază, când regulile dispar și supraviețuirea devine singura preocupare. Am întâlnit aici nimicnicia unora, dar și determinarea altora. Cruzime, egoism, solidaritate, curaj, teamă. Și, mai ales, întrebarea dureroasă despre ceea ce rămâne din noi atunci când toate certitudinile dispar.
Mi-a plăcut extraordinar de mult. Este, fără îndoială, una dintre acele cărți care nu se termină odată cu ultima pagină.
„Frankenstein” – Mary Shelley
„Frankenstein” a venit ca o recitire. Și, ca orice recitire adevărată, mi-a oferit o carte puțin diferită de cea pe care o știam.
Eram eu diferită.
De această dată am simțit mai puternic scriitura lui Mary Shelley, descrierile, atmosfera, singurătatea, frământările lui Frankenstein, prieteniile și toate acele întrebări care se nasc în jurul creației, responsabilității și consecințelor propriilor alegeri.
Mi-a plăcut mult parcursul cărții și mi-a plăcut finalul. Dar, poate mai mult decât orice, mi-a plăcut să descopăr că o carte pe care credeam că o cunosc poate să-mi vorbească, la o nouă întâlnire, într-o altă limbă a sufletului.
„Numele mi-l știe vântul” – Isabel Allende
Și am încheiat septembrie cu „Numele meu știe vântul” de Isabel Allende.
Îmi place Isabel Allende și nu este prima carte a ei pe care o citesc. Au mai trecut prin mâinile mele „Ce vrem noi, femeile”, „Eva Luna”, „Amantul japonez”, „Eu sunt Emilia del Valle” și „Violeta”.
Poate tocmai de aceea am intrat în această nouă poveste cu o anumită familiaritate.
Este o carte sensibilă, care vorbește despre America Latină, despre deportări și violență, dar și despre omenie, prietenie și familie. Despre ceea ce pierdem și despre ceea ce încercăm să salvăm. Despre rădăcini și despre felul în care oamenii pot continua să poarte cu ei un loc, o limbă, o memorie, chiar și atunci când viața îi aruncă foarte departe de casă.
O carte potrivită pentru sfârșitul unei luni care mi-a adus atât de multe lumi.
Acestea au fost cele zece cărți care mi-au locuit septembrie.
Zece titluri din registre foarte diferite. Zece lumi în care am intrat și din care am ieșit, de fiecare dată, cu ceva în plus: o întrebare, o emoție, o imagine, un personaj, o idee sau pur și simplu bucuria de a fi petrecut câteva ore într-un loc în care nu mai eram doar eu.
Nu știu dacă zece cărți într-o lună înseamnă mult sau puțin. Pentru mine, însă, înseamnă că septembrie a fost o lună în care am avut timp pentru cărți. Și poate că acesta este lucrul care contează cel mai mult.
Am citit despre lumi în care oamenii au fost controlați, răniți, trădați, abandonați sau împinși la limită. Am citit despre familie, iubire, supraviețuire, singurătate și prietenie. Am intrat în librării japoneze, în familii destrămate, în lumi în care timpul s-a oprit și în altele în care oamenii au rămas fără vedere. Am revenit la Mary Shelley și am descoperit-o din nou. Am lăsat America Latină să-mi vorbească prin Isabel Allende.
Și, privind toate aceste cărți așezate una lângă alta, îmi dau seama că lectura nu este doar despre câte titluri reușim să bifăm într-o lună.
Este despre cât din ele rămâne în noi.
Septembrie mi-a lăsat mult.
Și pentru toate aceste întâlniri, sunt recunoscătoare.
