Am început ziua alături de Cristina Andone și de minunata Cartea Bunătății, citindu-le copiilor povestea Lin și Pelin. O poveste care nu îți vorbește doar despre bunătate, ci te provoacă să o cauți în jurul tău și în tine.
Am descoperit împreună că poți fi bun ca pâinea caldă, bun ca mama care iartă, bun ca ploaia care hrănește grâul, bun ca umbra răcoroasă a cireșului, bun ca umărul unui prieten, bun ca o poveste spusă la vremea ei sau, pur și simplu, bun ca tine.
Îmi place enorm această carte pentru că poveștile ei sunt țesute cu atâta măiestrie, încât după ce le închizi simți că ai rămas cu o întrebare, cu o emoție sau cu o dorință sinceră de a fi mai bun.
Din povestea lui Lin și Pelin s-a născut una dintre cele mai frumoase întrebări ale zilei:
„Unde este liniște?”
Copiii au răspuns cu sinceritatea lor dezarmantă, iar noi am vorbit despre familie. Despre casă ca despre un cuib al binelui, al alinului și al alintului. Despre locul în care fiecare copil trebuie să se simtă în siguranță, ascultat și iubit. Sunt conversații care durează doar câteva minute, dar care pot rămâne în suflet pentru foarte mult timp.
Pornind și de la motivele tradiționale din Cartea Bunătății din Moldova, am continuat cu o activitate artistică în mai multe etape. Copiii au conturat cu lipici modelul unei ulcele și al unui covor tradițional, au presărat sare peste desen, au îndepărtat surplusul, iar lucrările au fost lăsate să se usuce în căldura verii.
După ce sarea s-a întărit, fiecare copil și-a luat pensula și culorile și a început să dea viață desenului. A fost una dintre acele activități care îi învață că lucrurile frumoase nu apar din grabă, ci din răbdare, atenție și bucuria de a parcurge fiecare etapă. M-am bucurat să îi văd implicați până la capăt și să observ cât de mândri erau de ceea ce realizaseră.
Firește, nu putea lipsi joaca.
Am scos din nou pantalonii noștri supradimensionați și pompoanele uriașe, iar veselia s-a instalat imediat. La început au aruncat și au prins pompoanele, apoi jocul a devenit mai provocator. I-am rugat să nu mai țină pantalonii într-o singură poziție, ci să îi miște permanent. Dintr-o dată, exercițiul a cerut mai multă atenție, coordonare și lucru în echipă. Au fost râsete, încurajări, ambiție și acea bucurie autentică pe care numai jocul bine ales o poate aduce.
După gustare ne-am întors la mese și am lucrat fișe potrivite fiecărui copil. Au ștampilat mulțimi în funcție de cifra indicată, au exersat pozițiile spațiale, diferențele dintre mare și mic și au rezolvat cerințe variate. Iris, Ana, Theo, Darius și Cassi au lucrat cu multă atenție, iar fiecare dintre ei a făcut încă un pas înainte.
A fost o zi bogată. Cu multă forfotă, cu energie și cu acea satisfacție pe care o ai atunci când vezi că un copil pleacă acasă mai încrezător decât a venit.
Și totuși, la finalul zilei am rămas cu un gând.
O fetiță și-a terminat lucrările, iar când mama a venit să o ia i le-am oferit cu drag. M-a privit și m-a întrebat:
— Nu mai bine le lăsăm aici?
I-am răspuns că putem face și asta, dacă își dorește. Numai că, după câteva clipe, fetița s-a întors de la mașină și și-a cerut lucrările înapoi.
Atunci mi-am dat seama, încă o dată, că pentru copii lucrările nu sunt niște simple foi de hârtie.
Sunt timpul lor.
Sunt efortul lor.
Sunt încercările lor.
Sunt bucuria lor.
Sunt dovada că au construit ceva cu propriile mâini.
De aceea, îndrăznesc să îi rog pe părinți să își ofere câteva minute atunci când copilul ajunge acasă. Să se așeze lângă el și să privească împreună ceea ce a realizat. Să îl întrebe cum a făcut, ce i-a plăcut, ce i s-a părut greu, ce a învățat în ziua aceea.
Poate părea un gest mărunt, dar pentru copil nu este.
Este dovada că ceea ce face contează. Că este ascultat. Că este văzut.
Noi, cei care lucrăm cu copiii, putem crea contexte de învățare, putem deschide ferestre către lume, putem cultiva curiozitatea și putem pune semințe frumoase în sufletul lor.
Dar educația nu începe aici.
Ea începe acasă.
Noi nu putem înlocui familia și nici nu ne dorim asta. Putem doar să completăm ceea ce părinții construiesc zi de zi. Atunci când familia și educatorul merg în aceeași direcție, copilul simte că are în jurul lui o echipă. Iar aceasta este una dintre cele mai mari forme de iubire pe care i le putem oferi.
Aș mai avea o rugăminte, născută din ceea ce observ nu doar la Rainbow Land, ci în mulți dintre anii în care am lucrat cu copiii.
Atunci când îi aducem la activități, să îi lăsăm cât mai liberi.
Telefonul, poșeta, ochelarii de soare, accesoriile sau jucăriile aduse de acasă par nevinovate, dar de cele mai multe ori îi împiedică să participe cu adevărat. Un copil care ține permanent o poșetă într-o mână nu mai poate picta, modela, prinde o minge sau ajuta un coleg cu aceeași ușurință. Un telefon îi distrage atenția, iar un accesoriu devine, fără să vrem, mai important decât experiența pe care o trăiește.
Astăzi chiar am vorbit despre rostul fiecărui lucru. Ochelarii de soare sunt pentru lumina puternică de afară. Umbrela este pentru ploaie. Fiecare obiect își are timpul și locul lui.
La atelier, copiii au nevoie de mâini libere, de haine comode, de curiozitate și de disponibilitatea de a se juca.
Restul poate rămâne acasă.
La Rainbow Land nu încercăm doar să umplem câteva ore din vacanță.
Încercăm să construim amintiri.
Încercăm să formăm caractere.
Încercăm să îi învățăm pe copii că bunătatea se citește, se vorbește, se pictează, se aleargă și se trăiește.
Dar, mai presus de toate, încercăm să le arătăm că bunătatea crește atunci când adulții din jurul lor aleg să fie o echipă.
Pentru că adevărata educație nu se întâmplă nici doar acasă, nici doar la atelier.
Ea se naște în întâlnirea dintre cele două lumi.
Iar acolo, în acel loc al încrederii și al colaborării, copilăria înflorește cu adevărat.
