Pe 6 decembrie, dimineața a coborât peste Rainbow Land cu un parfum de copilărie – mirosul acela intens de mandarine, pe care îl purtam cu mine ca pe un talisman din vremuri când citricele erau rarități, adevărate comori ale iernii. Am început ziua așa cum simțeam că trebuie: oferind copiilor o lădiță plină de mandarine, iar bucuria cu care le-au mâncat, una câte una, până la ultima, mi-a umplut inima mai mult decât orice alt dar.
În timp ce degețelele lor curățau coji subțiri și aromate, eu le-am citit legenda Sfântului Nicolae – o poveste veche, cu colțuri poate prea ascuțite pentru sufletele lor mici, așa că am netezit-o, am luminat-o, am lăsat doar esența ei bună: aceea că Sfântul Nicolae veghează asupra copiilor cuminți, aducându-le daruri și gânduri bune, iar celor năzdrăvani doar o mică nuielușă, mai mult ca un memento decât ca o mustrare. Toți au ascultat cu ochii mari, povestindu-ne, rând pe rând, cum le-a venit „Moș Nicolae” – unii în seara dinainte, alții chiar în zori.
Apoi, casa s-a umplut de foșnet și energie când le-am dat copiilor figurine din cretă, mici blocuri de iarnă pe care trebuiau să le sculpteze cu răbdare, ca niște mineri ai magiei. Din interior au început să apară steluțe, brăduți, cizmulițe, coronițe – mici comori care i-au încântat peste măsură. Era o activitate ce cerea forță și perseverență, iar ei au săpat cu o bucurie pe care doar copiii o pot pune în astfel de lucruri.
Au urmat fișele de lucru, toate cu tematică de iarnă, și mai ales copiii care nu mai fuseseră de mult au lucrat cu un entuziasm molipsitor. Au numărat globuri și cadouri, au găsit drumuri prin labirinturi, au asociat litere mici cu litere mari – în timp ce mirosul de mandarine se amesteca în aer cu liniștea aceea frumoasă a studiului.
După aceea, i-am invitat să facă punguțe pentru cadouri – parte dintr-un calendar de Advent cu 24 de săculeți. Cum noi nu ne vedem în fiecare zi, fiecare copil a lucrat câte una, două sau trei punguțe, iar la final le-au luat cu ei acasă, mândri de propriile creații. Tot acasă au plecat și ornamentele pe care le-au cusut sau „colorat” cu fire de bumbac. Elisa și Iris au cusut atent cu acul, în timp ce băieții au „depănat” firele pe forme, cu o concentrare dulce și serioasă. Totul a ieșit minunat, și nu doar pentru că au lucrat frumos, ci pentru că au pus în fiecare ornament ceva din bucuria lor.
În schimb, la mine acasă, în seara asta, a fost mai multă liniște decât sunt obișnuită să port. Nu sărăcia darurilor mă apasă, ci golul lăsat de plecarea copiilor mei și de absența tatălui lor, Bogdan. Casa pare mai mare și mai fără glas ca niciodată. Nu am pus încă niciun ornament – parcă nimic nu mă îmbia.
Și totuși, poate tocmai de aceea, în această seară am cumpărat un brăduț. Unul mic, dar verde și promițător. Îl voi monta mâine sau poimâine, nu știu exact, dar știu sigur că luminițele vor fi aprinse în zilele care vin. Voi pune ghirlandele, voi împodobi casa așa cum o făceam când copiii erau mici și umpleau fiecare colț cu râs și miros de turtă dulce. O voi face și pentru ei, dar mai ales pentru copilul din mine, cel care încă mai crede în povești, în lumină și în luna decembrie care vindecă, de fiecare dată, câte o fărâmă din noi.
