Pe pista stadionului nu este niciun colț de umbră.
Soarele cade peste tot cu aceeași generozitate. Peste tartanul încins, peste iarba imposibil de verde, peste cele două persoane care aleargă în ritmul lor și peste mine, care încerc doar să-mi țin mintea ocupată.
Mă învârt.
Și mă întreb dacă există o viteză la care gândurile rele se desprind de om, așa cum apa se scutură de pe un câine ieșit din râu.
Dimineață am fost pe tăpșan.
Ca ieri.
Și, probabil, ca în mai multe dimineți care vor urma.
Apoi a urmat drumul acela a început deja să semene cu o rutină. Iar asta mă sperie mai tare decât drumul în sine. Nu vreau să mă obișnuiesc cu cimitirul. Sunt lucruri cu care nu vreau să mă împrietenesc niciodată.
Dar viața nu întreabă dacă ești pregătit.
Îți pune pur și simplu în brațe zile pe care trebuie să le trăiești.
Mi-am amintit mult de 2023.
Anul în care mă trezeam convinsă că până seara voi muri. Acum frica vorbește altă limbă. Nu mai țipă. Șoptește.
Îmi spune să ies la soare cât încă pot. Să privesc iarba. Să simt gustul pepenelui. Să mănânc înghețată. Să nu amân nimic frumos.
Și, uneori, îmi strecoară câte un gând pe care îl recunosc imediat ca fiind al anxietății și pe care totuși nu reușesc să-l alung.
„Lasă-le băieților câteva mesaje.”
Mă surprind imaginându-mi filmulețe pe care ei să le descopere cândva.
Nu pentru că mi-am pierdut speranța.
Ci pentru că frica știe să se deghizeze în grijă.
Mă uit apoi în oglindă. Și nu văd doar chipul meu. Văd oboseala. Văd toate bătăliile pe care nu le știe nimeni. Văd așteptările pe care încă le am de la oameni.
Mai ales de la mama.
Poate că fiecare om iubește atât cât a învățat să iubească.
Poate că aceasta este întreaga explicație.
Dar există un copil în mine care încă așteaptă să fie privit cu blândețe.
Și poate tocmai de aceea îmi doresc atât de mult ca fiii mei să nu fie nevoiți să caute niciodată dovada iubirii mele.
Până vor veni rezultatele analizelor, probabil voi locui între două stări.
Între disperarea care mă ia pe nepregătite și optimismul care vine uneori fără nicio explicație.
Învăț, încet, că echilibrul nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să mergi mai departe chiar și atunci când îți este.
Așa că mai fac un tur. Și încă unul.
Respir. Ridic privirea. Soarele nu știe prin ce trec.
Dar, pentru moment, nici nu trebuie.
Îmi este suficient că încă mă încălzește.
