A fost o zi puțin ciudată. Dar, privind-o acum, a fost și o zi frumoasă. O zi în care am citit mult, am pus lucrurile în ordine, am muncit, am mers, am vorbit cu fiii mei, am privit de la distanță începutul de școală al altora și, mai ales, am încercat să-mi găsesc locul într-o rutină care încă nu s-a așezat.
M-am trezit la șase, ca de obicei. Numai că, de data aceasta, nu trebuia să plec nicăieri. Proiectul cu Rainbow Land, cel care mi-a ocupat vara, s-a terminat. Mă așteaptă alte proiecte, alte lucruri de făcut, dar ruptura aceasta de rutină m-a dezorientat mai mult decât m-aș fi așteptat. Am nevoie de un timp ca să mă adun atunci când ceva se schimbă. Parcă mintea mea are nevoie să-și regăsească reperele înainte de a porni din nou.
Poate tocmai de aceea am citit.
Mai mult decât de obicei. Citesc Cinematograful Călător al domnului Saito, cartea de la clubul de lectură, și lectura aceasta s-a potrivit neașteptat de bine cu starea mea. Am rezonat cu ea. Atât de mult, încât am ajuns să citesc aproape două sute de pagini într-o singură zi.
Și m-am gândit că și asta spune ceva.
Poate că ceva s-a schimbat în rutina mea, cel puțin în prima oră a dimineții. Poate că, odată eliberată de graba de a pleca, dimineața mi-a făcut loc pentru ceva ce îmi place cu adevărat.
Mi-am făcut și exercițiile de dimineață. Țin cu dinții de programul acesta de pilates. Sunt zile în care nu am absolut niciun chef, dar mă duc înainte, pentru că știu că trebuie să-l țin. Nu știu cât timp voi mai reuși să păstrez ritmul acesta, însă, deocamdată, îl păstrez.
Apoi am făcut curat în casă. Peste vară făceam toate lucrurile acestea seara. Acum le-am mutat dimineața. Am spălat, am întins o mașină de rufe, am curățat, am spălat pe jos. Lucruri administrative, aparent mărunte, dar care pun lumea la locul ei. Și poate că, în zilele în care eu însămi mă simt puțin scoasă din ritm, faptul că pun lucrurile din jur în ordine mă ajută să mă așez și eu.
Am plecat apoi să iau o machetă care trebuia primenită.
M-am uitat la ea și m-am gândit câți ani au trecut peste ea și cât de bine s-a păstrat. M-am gândit de câte ori și-a scos investiția și, mai ales, la ce înseamnă un lucru bine făcut. Dar și la ce înseamnă grija pentru un lucru bine făcut. Pentru că și grija este definitorie. Poți să construiești ceva foarte bun, dar felul în care îl păstrezi, felul în care te ocupi de el după aceea, spune la fel de multe despre tine.
Pe drum am tras cu ochiul la copiii care au început școala. I-am privit de la distanță și le-am trimis tuturor gânduri bune, o vibrație bună, un soi de încurajare pe care poate n-o vor auzi niciodată, dar pe care eu am simțit nevoia să le-o trimit.
Am primit și fotografii.
Și pentru fotografiile acestea sunt recunoscătoare. Pentru că, dincolo de imaginea în sine, ele înseamnă ceva foarte simplu și foarte important: că oamenii s-au gândit la mine.
După ce am luat macheta și am făcut câteva cumpărături, m-am întors acasă, mi-am luat cărțile și am plecat la grădină, pe tăpșanul verilor mele.
Acolo am citit din nou.
Și, dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru ziua aceasta, cred că acela ar fi lectura. A fost, practic, o zi învelită în lectură. O zi în care am intrat și am ieșit din realitate prin paginile unei cărți, între treburi, drumuri, muncă și gânduri.
Spre seară mi-am făcut kilometrii pe care îi aveam în plan și m-am apucat de machetă. Trebuie să fie gata joi. De fapt, nu doar gata: joi trebuie să fie acolo. Așa că am început să mă învârt în jurul ei, să mă uit, să repar, să pun la punct.
Am văzut și un film — Al șaselea simț. Nu-l văzusem până acum și mi-a plăcut mult. Sunt filme care ajung la tine într-un anumit moment și poate că, dacă le-ai fi văzut cu câțiva ani înainte, ar fi însemnat altceva. Poate că și timpul în care întâlnești o poveste face parte din poveste.
Am vorbit și cu fiii mei. Sunt plecați, unul în Italia, celălalt în Croația. Și sunt lângă ei, chiar dacă nu mă văd. Deși mi-aș dori foarte tare să-i văd.
M-am uitat și la câteva destinații unde aș putea să plec. Vara aceasta am alergat și am muncit atât de mult, încât parcă nu mă lasă sufletul să cheltuiesc bani pentru mine. Îmi vine mai ușor să mă gândesc la ei, să cheltuiesc pentru ei, chiar dacă ei nu-mi cer asta.
Poate că și aici trebuie să mai învăț ceva.
Să înțeleg că și pentru mine este voie.
Nu vreau să ascult știrile din exterior. Spun prea multe lucruri îngrijorătoare, alarmante, și nu vreau să le aud. Nu pentru că nu le-aș ști. Le știu, cumva, în forul meu interior. Dar uneori ai nevoie să pui o limită între tine și zgomotul lumii.
Mă gândesc la excursia pe care o am pregătită pentru sfârșitul lui octombrie. Mai este până atunci. O lună poate părea mult și, în același timp, foarte puțin. Nu știu cum se vor așeza lucrurile până atunci.
Dar se vor așeza. Cumva, se vor așeza.
Și, între timp, corpul îmi amintește și el că există. Mă doare mâna dreaptă mai mult decât de obicei, de la încheietura palmei în jos. Mă doare spatele. Mă doare pieptul. Mă dor multe.
Și mă surprind spunându-mi că, la vârsta pe care o am, poate este normal să te doară câte ceva.
Dar, dincolo de asta, încerc să-mi aduc mintea înapoi. Să nu o las să se ducă numai către dureri. Să o duc spre lucrurile pe care le am de făcut, spre cărțile pe care le citesc, spre oamenii pe care îi iubesc, spre drumurile pe care încă vreau să le fac, spre lucrurile pe care încă vreau să le construiesc și să le repar.
Poate că asta înseamnă, până la urmă, să mergi înainte.
Nu să nu te doară. Ci să nu lași durerea să fie singurul lucru pe care îl auzi.
A fost prima zi de școală pentru alții.
Pentru mine, a fost o zi diferită.
O zi fără grabă, fără un început de an școlar, dar cu un început de alt ritm. O zi cu aproape două sute de pagini, cu pilates, cu treburi prin casă, cu o machetă care așteaptă să fie din nou în formă, cu kilometri făcuți spre seară, cu un film bun, cu fotografii primite de la oameni care s-au gândit la mine și cu doi fii aflați departe, dar foarte aproape.
Și poate că, până la urmă, nu toate începuturile au nevoie de clopoțel.
Unele încep pur și simplu la șase dimineața, când te trezești și descoperi că, deși rutina ta s-a schimbat, tu ești încă aici.
Și ai în continuare ce să citești, ce să repari, unde să mergi și pe cine să iubești.
