Uneori, lucrurile pe care le cumpărăm fără să știm prea bine ce vom face cu ele își așteaptă, în liniște, momentul lor. Așa s-a întâmplat și cu o pânză înrămată pe care am cumpărat-o anul trecut dintr-un magazin din oraș. Era generoasă ca dimensiune și avea desenate pe ea câteva scoici. Scoici simple, necolorate, care, de atunci, au rămas cumva în așteptare.
M-am uitat de multe ori la ele și m-am întrebat cum aș putea transforma această pânză într-o activitate frumoasă pe care să o fac împreună cu un copil. Nu voiam doar să colorăm niște desene. Îmi doream să fie ceva care să aibă puțin din joacă, puțin din vară și, mai ales, din bucuria aceea simplă de a face ceva cu mâinile.
Astăzi, în sfârșit, a venit și ideea.
Am hotărât ca scoicile să prindă culoare într-un fel mai puțin obișnuit: am pregătit o combinație de spumă de ras, lipici și colorant, pe care am amestecat-o în mai multe culori, ca niște mici porții de „vopsea” așezate în forme de brioșe. Textura pufoasă și ușoară a amestecului a făcut activitatea cu atât mai plăcută. Fiecare scoică a primit, rând pe rând, culoare și puțină personalitate.
Și pentru că întotdeauna mai încape un strop de magie, am adăugat și paiete. Mici, foarte mici, de forme diferite, pe care le-am presărat ici și colo, pentru ca scoicile să capete un aer jucăuș și să prindă puțin din strălucirea aceea pe care o are marea atunci când lumina se joacă pe suprafața ei.
A fost, de fapt, mai mult decât o activitate creativă.
A fost o după-amiază în care am încetinit puțin ritmul și ne-am bucurat de lucruri simple: de culori, de texturi, de mâini care se murdăresc, de mici alegeri și de bucuria de a vedea cum o pânză care a stat mult timp neobservată începe, în sfârșit, să prindă viață.
Și poate că acesta a fost lucrul care mi-a plăcut cel mai mult. Faptul că o idee poate aștepta luni întregi, poate chiar un an, până când apare momentul potrivit. Iar când apare, totul pare atât de firesc, de parcă pânza aceea cu scoici ar fi știut dintotdeauna ce urma să devină.
Astăzi am mai ținut puțin vara lângă mine.
O vară care începe să plece încet. Dimineața a fost rece, cu temperaturi care abia au trecut de zece grade, semn că toamna își face deja loc printre zilele noastre. Dar mai târziu, ziua s-a îmblânzit, iar seara a fost ceva mai generoasă.
Și poate tocmai de aceea am simțit nevoia să păstrez vara într-un fel.
Nu într-un borcan, nu într-o fotografie, ci pe o pânză.
Printre scoici colorate, spumă, lipici, paiete și mâini de copil, am pus astăzi un mic fragment dintr-o vară pe care încă nu sunt pregătită să o las să plece.
