Astăzi am avut timp să citesc.
Spus așa, pare un lucru mic. Dar sunt zile în care timpul este, poate, cel mai frumos dar pe care ni-l putem face. Nu neapărat pentru că avem mai multe ore, ci pentru că, pentru câteva ceasuri, nu ne mai aleargă nimic din urmă.
A fost o zi frumoasă, caldă, cu o căldură blândă, binefăcătoare. Genul acela de zi în care toamna încă nu s-a hotărât să fie cu totul toamnă și mai păstrează puțin din bunătatea verii. Așa că m-am dus pe tăpșanul verilor mele. Să mai miros puțin toamna, să mai stau în natură și să citesc.
Cred că unele cărți trebuie citite și afară.
Poate pentru că, atunci când ridici ochii din pagină, povestea nu se termină. Continuă în copaci, în lumina de peste iarbă, în mirosul pământului, în zgomotele mici ale lumii.
Am continuat Cinematograful călător al domnului Saito. Am trecut bine de jumătate și sunt în continuare fascinată de peripețiile Carlitei. Fabiola, mama ei, a devenit mai puțin prezentă, cel puțin deocamdată. În schimb, fetița și domnul Saito ocupă tot mai mult din poveste, iar cinematograful lui călător a intrat deja în vremea filmelor cu sonor și în culori.
Îmi place cartea. Chiar îmi place.
Are ceva din poveștile care nu te trag de mânecă, ci te iau încet de mână și te duc mai departe.
Apoi am început Stop-cadru, de Maya Lunde.
Am mai citit-o pe Maya Lunde. Istoria albinelor mi-a rămas bine în minte, inclusiv prin construcția ei în trei fire narative. Aici am pornit cu aceeași impresie, doar că am descoperit, până acum, patru personaje.
Și ideea romanului m-a prins: timpul se oprește.
Nu mai există moarte. Nu mai există nașteri. Bolile nu mai evoluează. Doar natura continuă să meargă înainte. E o idee aproape terifiantă tocmai pentru că, la prima vedere, pare atât de liniștitoare.
Și m-am trezit gândindu-mă, mai ales, la femeia însărcinată. La copilul care ar trebui să vină pe lume într-o lume în care timpul nu mai curge. Cât îl poate aștepta o mamă? Ce înseamnă să fii însărcinată într-o lume în care nimic nu mai înaintează?
Și, poate tocmai pentru că romanul este o distopie, m-a atins povestea tinerei mame bolnave, care așteaptă moartea și care are copii mici.
Cărțile fac uneori asta. Îți pun în față lumi imposibile și, în mijlocul lor, te obligă să te gândești la cele mai simple și mai omenești lucruri.
De la cărțile mele am ajuns, astăzi, la cărțile copiilor.
Am văzut o listă de lectură pentru clasa a IV-a.
Și m-am oprit asupra ei mai mult decât intenționam.
Erau acolo cărți frumoase: Cireșarii, Toate pânzele sus!, Emil și detectivii, Bunica din copac, Minunea și multe altele.
Dar am văzut și Inocenții, de Ioana Pârvulescu. Și m-am mirat. Poate pentru că eu am citit cartea și mi-a plăcut foarte mult. Poate pentru că îmi amintesc încă multe lucruri din ea. Poate pentru că, atunci când am ajuns la Brașov, am avut impulsul acela frumos și puțin copilăresc de a căuta străzile despre care citisem. Sunt cărți care, după ce le citești, îți schimbă puțin felul în care privești un loc.
Brașovul meu, după Inocenții, nu mai era chiar același Brașov. Și tocmai de aceea m-am întrebat dacă Inocenții este o carte pentru un copil de zece ani.
Nu spun că nu poate fi citită de un copil de zece ani. Copiii sunt uimitori. Uneori înțeleg mai mult decât credem noi și, alteori, păstrează în ei lucruri pe care le vor înțelege abia peste ani.
Dar aici cred că este diferența dintre a citi o carte și a o cuprinde.
Un copil poate citi paginile. Poate urmări povestea. Poate recunoaște personajele. Poate chiar să spună că i-a plăcut.
Dar ce face cu moartea? Cu divorțul? Cu memoria unei lumi dispărute? Cu epoca aceea pe care nu are de unde să o cunoască? Cu toate nuanțele care se află în spatele poveștii?
M-am gândit și la Romanul adolescentului miop, pe care Luca l-a avut de citit prin clasele a V-a sau a VI-a. Luca a fost un copil cititor. Știu asta pentru că am citit împreună foarte multe cărți. Zeci. Poate sute, dacă stau să le număr. Și chiar și pentru un copil care citește, care are răbdare, care știe să stea cu o poveste, unele cărți pot veni prea devreme.
Nu pentru că sunt cărți rele. Ci pentru că nu a venit încă vremea lor. Și cred că acesta este un lucru pe care îl uităm când facem liste de lectură.
Ne preocupă atât de mult să-i facem pe copii să citească, încât uităm uneori să ne întrebăm ce le punem în mâini.
O carte poate aprinde o lumină.
Dar poate și să o stingă, dacă vine într-un moment în care copilul nu are încă instrumentele cu care să o înțeleagă.
Dacă îi dai unui copil o carte prea grea și el se chinuie să o termine, dacă se uită la numărul de pagini și simte că nu mai ajunge niciodată la capăt, dacă citește pentru că trebuie și nu pentru că vrea, există riscul ca, la un moment dat, să nu mai asocieze cartea cu bucuria.
Iar mie mi se pare că acesta este unul dintre cele mai triste lucruri care i se pot întâmpla unui copil. Lectura nu ar trebui să fie o probă de rezistență.
Nu ar trebui să fie despre cât de repede poți termina o carte sau despre cât de „serioasă” este cartea pe care ai citit-o.
Ar trebui să fie despre întâlnire.
Despre momentul acela în care un copil deschide o carte și găsește ceva care îl cheamă mai departe. O aventură. Un copil ca el. Un personaj în care se recunoaște. O lume în care ar vrea să intre. O întrebare la care încă nu știe răspunsul. Un loc pe care vrea să-l caute apoi pe hartă. O emoție pe care nu știe să o numească, dar o simte.
Poate chiar o carte pe care o închide seara și pe care o pune sub pernă.
Cred că de aici începe, de fapt, dragostea pentru lectură.
Nu din obligația de a citi o carte importantă, ci din bucuria de a descoperi că o carte poate deveni a ta.
Și nu cred că trebuie să le dăm copiilor cărți mari ca să-i facem cititori mari.
Uneori, trebuie să le dăm cărți pe măsura lor. Nu pentru a-i ține acolo, ci pentru a-i ajuta să crească.
O carte potrivită la zece ani poate deschide drumul către o carte pe care o va putea înțelege la paisprezece. Iar aceea poate duce, mai târziu, către alta, și mai adâncă.
Cărțile au și ele timpul lor.
Poate că Inocenții nu este o carte pentru orice copil de zece ani. Dar asta nu înseamnă că nu este o carte pentru el. Poate fi doar o carte pentru el mai târziu.
Și mi se pare important să nu confundăm „mai târziu” cu „niciodată”.
Pentru că rafturile nu fug. Cărțile rămân acolo și așteaptă. Așteaptă să creștem.
Poate că și acesta este unul dintre marile daruri ale lecturii: faptul că o carte bună nu se termină atunci când închizi ultima pagină.
Uneori, ea doar se pune deoparte.
Și așteaptă.
Și poate că asta ar trebui să încercăm să facem cu listele de lectură: să nu le umplem doar cu titluri valoroase, ci cu întâlniri posibile.
Să le oferim copiilor cărți în care să poată intra. Cărți pe care să le poată duce în brațe și în suflet.
Cărți care să nu-i sperie de lectură, ci să-i facă să mai ceară una.
Pentru că nu avem nevoie doar de copii care au citit multe cărți.
Avem nevoie de copii care au descoperit, măcar o dată, bucuria aceea simplă și extraordinară de a nu mai vrea să lase cartea din mână. Iar pentru asta, uneori, trebuie doar să alegem cartea potrivită.Și să avem răbdare. Cu ei. Cu noi. Și cu timpul.
