După-amiaza aceasta, soarele a poleit tot ce i-a ieșit în cale. Așezată pe tăpșan, am senzația că privesc cum toamna își face încet loc în lume, fără grabă și fără zgomot, schimbând câte puțin din toate. Lumina e încă puternică, aproape de vară, dar lucrurile din jur au început deja să vorbească despre alt anotimp.
Sunt foarte mulți cosași. Atât de mulți, încât uneori am impresia că iarba însăși se mișcă. Sar dintr-un loc în altul, se așază pe mine, mă gâdilă și pleacă mai departe. Nu sunt neapărat neprietenoși. Dimpotrivă. Parcă sunt niște mici locuitori ai după-amiezii care au venit să profite și ei de ultimele zile calde. Poate că acesta este ultimul lor lot, ultimul val de viață înainte ca frigul să-i cheme spre ascunzișuri.
Albinele sunt și ele pe aici, mai ocupate, mai puțin dispuse la apropiere. Furnicile, în schimb, nu negociază nimic: pișcă, iar pișcătura lor rămâne pe piele, roșie și neplăcută. Fiecare vietate își are felul ei de a fi în această lume și, privind atent, îți dai seama că până și această mică ordine a lucrurilor face parte din frumusețea locului.
Lângă mine este lanul de porumb. Foșnește continuu, legănat de un vânt ușor. E un sunet pe care aș putea să-l ascult mult timp. Porumbul este copt, greu, aproape gata să plece din câmp și să ajungă în hambare. Încă nu l-a cules nimeni. Mai are puțin de așteptat.
Și poate că aceasta este una dintre lecțiile toamnei: nu toate lucrurile trebuie grăbite.
Am schimbat și eu locul în care stau la soare. Soarele și-a schimbat drumul pe cer, iar copacul care, între timp, a crescut, a început să umbrească locul meu obișnuit. Așa că m-am mutat lângă un liliac tânăr, abia început în viața lui.
Și liliacul are povestea lui.
A lăsat un păianjen mic să-și țeasă acolo, cu răbdare, mai multe rânduri de pânză. În lumina soarelui, firele aproape că dispar și, tocmai de aceea, când le vezi, ai impresia că privești o lucrare de mare finețe. O adevărată măiestrie în miniatură. Atât de multă răbdare într-o pânză pe care, la o privire grăbită, nici n-ai observa-o.
Poate că și toamna este o astfel de pânză: o țesătură fină de schimbări pe care nu le observăm dintr-odată.
Prunele sunt gata. Gutuile se pregătesc și ele. Merele mai au puțin de lucru. Se întorc parcă pe toate părțile către soare, ca și cum ar ști că mai au nevoie de câteva zile pentru a ajunge la vremea lor. Nucile încă nu sunt făcute.
Toate vor veni însă, una câte una, la timpul lor. Și nu știu cine le va recolta. Dar timpul va arăta.
Poate că asta îmi place cel mai mult la toamnă: nu vine cu toate răspunsurile. Doar ne arată că lucrurile se coc în ritmul lor și că fiecare are o vreme a lui. Vremea porumbului, vremea merelor, vremea nucilor, vremea frunzelor, vremea recoltării și, poate, chiar vremea despărțirii de ceea ce până ieri ni se părea că va rămâne neschimbat.
Am două cărți cu mine.
Speak – Cuvintele nerostite, cu Melinda, fetița care poartă în ea atât de multe lucruri pe care nu le poate spune, carte pe care am citit-o pe apucate, printre picături și Cinematograful călător al domnului Saito, de Annette Bergenfeld, carte pe care am început-o duminică și care se așază frumos. Dar unele cărți merită să fie citite încet. Să le lași să stea cu tine.
M-am așezat mai confortabil în „fotoliu” și am revenit la Carlita, fetița din Cinematograful călător al domnului Saito. Și mi se pare curios cum, astăzi, cele două cărți pe care le am alături au ajuns să se potrivească atât de bine cu locul în care mă aflu: două povești, două fetițe, două lumi care, fiecare în felul ei, vorbesc despre ceea ce se schimbă înăuntrul și în jurul nostru.
Apoi au început să bată clopotele.
E sărbătoare astăzi, iar sunetul lor vine de la biserică, de la mănăstirea din Dumbravă, cea care îmi amintește de Lizuca și Patrocle. Clopotele se amestecă în foșnetul porumbului și, pentru câteva clipe, toate sunetele locului par să se așeze laolaltă: vântul, frunzele, insectele, clopotele, iar undeva, foarte aproape, foșnetul paginilor.
Am venit pe tăpșan să admir toamna.
Și poate că, de fapt, am venit să o simt. Să mă bucur încă puțin de căldura ei, de lumina ei, de mirosul ei. Pentru că dacă la mare miroase a nisip, a stuf și a valuri, aici miroase a iarbă coaptă și a semințe. Sunt puține flori, mai ales flori sălbatice, dar nu le simți lipsa. Toamna nu are nevoie de prea multe flori ca să fie frumoasă.
Are nevoie doar de lumină. Și de timp.
Stau aici și mă uit în jur. Toate lucrurile par să fie într-o așteptare liniștită. Porumbul așteaptă să fie cules. Merele așteaptă să se coacă. Nucile își pregătesc miezul. Păianjenul își desăvârșește pânza. Cosașii se bucură de ultimele zile calde. Iar copacul, fără să întrebe pe nimeni, a crescut suficient cât să-mi schimbe locul de stat la soare.
Și atunci îmi dau seama că și eu sunt, într-un fel, asemenea tuturor acestor lucruri.
Mă schimb fără să-mi dau seama.
Mă mut dintr-un loc în altul când lumina se schimbă.
Mai las câte ceva în urmă.
Mai păstrez câte ceva.
Aștept, asemenea merelor și nucilor, să vină vremea potrivită pentru lucrurile mele.
Toamna nu face zgomot când vine. Nu anunță că a sosit. Doar schimbă încet lumina, mirosul, sunetele și felul în care privim lucrurile.
Iar eu, în după-amiaza aceasta, pe tăpșan, am avut răgazul să observ. Atât. Și poate că, uneori, atât este suficient.
