Sunt zile în care planific activități. Aleg cărți, pregătesc materiale, mă gândesc la jocuri și la felul în care copiii vor învăța ceva nou fără să simtă că învață. Și sunt zile în care simt că pregătesc, de fapt, o amintire.
Așa a început săptămâna aceasta la Rainbow Land.
Mi-am dorit să le ofer copiilor un dar. Nu unul care se desface dintr-o cutie și se uită după câteva zile, ci unul care să rămână în ei. Un dar care să le aprindă imaginația, să le deschidă pofta de a asculta și, poate, să le lase în suflet convingerea că lumea este un loc mai frumos atunci când este locuită de povești.
Darul nostru se numește „Dar Motan”.
Nu este întâmplător că am ales această carte. De ani buni o urmăresc pe Cristina Andone cu aceeași admirație cu care îi citesc cărțile. Am fost la multe dintre lansările ei, iar în multe dintre aceste amintiri apare și Luca, fiul meu cel mic, crescut printre rafturi de librării, oameni care scriu și emoția aceea aparte pe care o simți când un autor își vorbește cartea.
Poate tocmai de aceea îmi doresc atât de mult ca și copiii care ajung la Rainbow Land să trăiască această experiență.
Copiii trebuie să știe că autorii există.
Că sunt oameni adevărați.
Că respiră, zâmbesc, au emoții, răspund la întrebări și își poartă personajele în suflet cu aceeași grijă cu care un copil își poartă jucăria preferată.
Într-o lume în care totul pare să se întâmple pe ecrane, întâlnirea cu un scriitor devine aproape un act de magie. Dintr-odată, cartea nu mai este doar un obiect așezat într-o bibliotecă. Devine o punte. Între cel care a imaginat povestea și copilul care o descoperă.
Cred că astfel se nasc cititorii adevărați.
Nu din obligația de a citi, ci din emoția de a simți că poveștile au chip.
Când i-am povestit Cristinei ce îmi doresc pentru copiii noștri, nu a ezitat nicio clipă. A răspuns cu aceeași generozitate pe care o regăsesc mereu în oamenii care cred cu adevărat în puterea educației. Și sunt recunoscătoare că, încă o dată, drumurile noastre se întâlnesc.
Prima zi a fost dedicată întâlnirii cu universul lui Dar Motan.
Ne-am așezat împreună și am citit cu voce tare. Îmi place enorm felul în care copiii ascultă o poveste. Ei nu ascultă doar cu urechile. Ascultă cu ochii, cu mimica, cu mâinile, cu întrebările care le scapă înainte să ridice degetul.
Au făcut cunoștință cu Nuti, cu Zahar, cu Mitanța, cu Toto, cu fetița de la florărie și cu băiețelul de la cofetărie. Au râs, au observat detalii pe care, uneori, noi, adulții, le trecem cu vederea și au rămas mult timp privind ilustrațiile sensibile și expresive ale lui Emi Balint.
Dintr-o poveste se nasc întotdeauna alte povești.
Așa că am lăsat cartea să ne conducă spre o conversație despre identitate.
Cum te cheamă?
Care este numele tău?
Dar prenumele?
Cum îți spune mama atunci când te alintă? Dar colegii? Dar doamna educatoare?
Ai un prenume sau două? Un nume de familie sau două?
Poate că, privite din afară, sunt întrebări simple. În realitate, ele îi ajută pe copii să-și înțeleagă propria identitate, să-și fixeze informațiile și să vorbească despre ei înșiși cu naturalețe. Învățarea nu se întâmplă doar în exerciții. Se întâmplă și în conversații.
După micul nostru dejun – iaurt, afine, miere, caju și fulgi de porumb – ne-am întors la poveste.
Duminică pregătisem, cu mult drag, un set de fișe adaptate fiecărei vârste. Îmi place ca fiecare carte pe care o citim să lase urme și după ce ultima pagină este întoarsă. De aceea, activitățile nu repetă povestea, ci o prelungesc. O transformă în joc, în observație, în exercițiu, în descoperire.
Și aceasta este doar începutul. În mintea mea se conturează deja alte idei pe care abia aștept să le pun în practică în zilele următoare.
Au urmat creioanele colorate.
Fiecare copil și-a imaginat propriul Dar Motan. Darius l-a desenat aproape fără ajutor, inspirându-se atent din carte. Samia și Iris i-au dăruit alte expresii și alte culori. Niciun motan nu semăna cu altul și tocmai asta mi s-a părut minunat. Literatura nu uniformizează copiii. Le oferă libertatea de a vedea aceeași poveste în moduri diferite.
La finalul zilei am stins luminile și am pornit retroproiectorul.
Povestea s-a întors în fața noastră într-o altă formă, iar copiii au privit-o cu aceeași uimire cu care privesc lucrurile descoperite pentru prima dată. Uneori, este suficient să schimbi felul în care spui o poveste pentru ca ea să fie ascultată din nou, cu aceeași emoție.
Afară ploua liniștit.
Era ziua Sfântului Ilie, iar cerul împrumutase culoarea aceea cenușie care te îndeamnă să încetinești. Înăuntru, însă, era lumină. Lumina aceea pe care o aduc oamenii, cărțile și copiii atunci când se întâlnesc.
Știu că săptămâna aceasta ne va dărui multe momente frumoase.
Dar dintre toate, unul va avea un loc aparte: întâlnirea copiilor cu Cristina Andone.
Îmi imaginez deja mâinile ridicate, întrebările rostite cu emoție, privirile curioase și surpriza din ochii lor când vor descoperi că omul care a scris cartea stă chiar în fața lor.
Poate că peste ani nu își vor mai aminti toate detaliile poveștii.
Dar sunt convinsă că își vor aminti că, într-o zi, au cunoscut un scriitor.
Și că atunci au înțeles că poveștile nu cresc singure în biblioteci.
Ele se nasc în inima unor oameni care au avut curajul să viseze suficient de frumos încât să-i invite și pe alții în visul lor.
Iar dacă unul singur dintre copiii noștri va pleca acasă cu dorința de a citi încă o carte, de a scrie prima lui poveste sau de a privi altfel o bibliotecă, atunci voi ști că darul nostru și-a găsit, cu adevărat, rostul.
