Sunt cărți pe care le citești repede și le uiți la fel de repede. Și sunt cărți care își cer timpul lor, care te însoțesc în vacanțe, pe drumuri, în după-amiezi liniștite sau în perioade în care sufletul tău nu este tocmai împăcat.
Casa Olandeză de Anne Patchett a fost, pentru mine, una dintre aceste cărți. Am citit-o încet, fără grabă, purtând-o cu mine pe tăpșanul verilor mele, la Balcic în destinația mea de vară iar povestea ei s-a așezat firesc peste propriile mele frământări. Poate tocmai de aceea am simțit fiecare despărțire, fiecare tăcere și fiecare gest de iertare cu o intensitate aparte.
Finalistă a Premiului Pulitzer în 2020, Casa Olandeză este mai mult decât povestea unei case impunătoare. Este un roman despre familie, despre răni care traversează decenii și despre felul în care trecutul continuă să ne locuiască, chiar și atunci când credem că am plecat departe de el.
Personajul de care m-am apropiat cel mai mult a fost Danny. Încă din copilărie impresionează prin calmul, maturitatea și determinarea lui. Este un om care învață să meargă mai departe fără să-și piardă bunătatea, chiar dacă viața îi ia, pe rând, siguranța, casa și familia pe care o știa. Privirea lui asupra lumii rămâne surprinzător de blândă, iar această blândețe îl face atât de ușor de îndrăgit.
Alături de el se află Maeve, poate unul dintre cele mai puternice personaje feminine din roman. Inteligentă, loială și incredibil de protectoare, ea își transformă propria suferință într-un scut pentru fratele ei. Renunță la multe dintre propriile visuri pentru ca Danny să aibă șansa unei vieți normale. Legătura dintre cei doi este inima cărții. Dincolo de orice conflict, de orice nedreptate și de trecerea anilor, Maeve și Danny rămân unul pentru celălalt acasă. Relația lor este construită din gesturi mici, din tăceri împărtășite și dintr-o iubire fraternă rar întâlnită în literatură. Este genul de legătură care nu are nevoie de declarații spectaculoase pentru a demonstra cât este de profundă.
Mama lor este, fără îndoială, personajul pe care l-am înțeles cel mai greu. Plecarea ei, atunci când copiii erau încă mici, lasă o rană care nu se închide niciodată cu adevărat. Pentru Maeve, care era suficient de mare încât să înțeleagă abandonul, durerea se transformă într-o tăcere încăpățânată și într-o lipsă de încredere pe care o poartă toată viața. Danny, fiind mai mic, își construiește amintirile mai degrabă din poveștile celorlalți decât din propriile trăiri. Reîntâlnirea lor la maturitate nu șterge trecutul și nici nu oferă explicații care să repare anii pierduți. Totuși, Anne Patchett vorbește cu o delicatețe impresionantă despre iertare. Nu ca despre uitare și nici ca despre o justificare a greșelilor, ci ca despre alegerea de a nu mai lăsa trecutul să decidă întreaga viață. Eu nu sunt convinsă că aș fi putut ierta atât de ușor, iar tocmai această diferență dintre mine și personaje a făcut lectura atât de provocatoare.
La polul opus se află Andrea, a doua soție a lui Cyril Conroy. Este un personaj pe care cu greu îl poți privi cu simpatie. Deși primește tot confortul și întreaga avere a familiei, nu găsește niciodată loc în sufletul ei pentru copiii soțului. Răceala și resentimentele ei culminează cu gestul de a-i alunga din Casa Olandeză după moartea tatălui lor, transformând casa într-un simbol al excluderii și al nedreptății.
Cyril Conroy, tatăl copiilor, rămâne o prezență paradoxală. Un om capabil să construiască o avere impresionantă, dar incapabil să repare fisurile din propria familie. Dragostea lui există, însă este adesea exprimată prin lucruri materiale, nu prin apropiere emoțională.
Un loc aparte în sufletul meu l-au ocupat și femeile care au avut grijă de Casa Olandeză și de copii. Într-o poveste în care mulți aleg să plece, ele aleg să rămână. Sunt prezențe discrete, dar esențiale, dovada că uneori familia se construiește și prin oamenii care nu împart cu tine același sânge, ci aceeași grijă.
Mi-a plăcut și relația dintre Danny și Celeste. O iubire sinceră, care încearcă să-și găsească locul într-o viață dominată de trecut. Totuși, era aproape imposibil ca această căsnicie să nu fie umbrită de legătura aproape indestructibilă dintre Danny și Maeve. Celeste nu concurează cu o soră, ci cu o parte din identitatea soțului ei. De aceea, despărțirea lor, deși tristă, pare inevitabilă.
La final, Casa Olandeză mi-a confirmat încă o dată că cele mai puternice romane nu sunt despre întâmplări spectaculoase, ci despre oameni. Despre felul în care iubesc, greșesc, rănesc și, uneori, găsesc puterea de a ierta. Este una dintre acele cărți care au așteptat ani întregi, cuminți, în bibliotecă, iar acum mă bucur că i-a venit, în sfârșit, rândul.
Iar pentru că Anne Patchett m-a cucerit prin sensibilitatea și profunzimea cu care își privește personajele, următoarea oprire este Comuniune (Commonwealth), un alt roman foarte iubit al autoarei, desemnat printre cărțile favorite ale lui Oprah în 2016. Dacă va avea măcar o parte din forța emoțională a Casei Olandeze, sunt convins că mă așteaptă o nouă întâlnire memorabilă.
