Ce se întâmplă după ce pleacă copiii?
I-am întrebat, în dimineața asta cu lumină blândă:
— Vă imaginați că după ce plecați voi acasă, seara, dinozaurii din centrul tematic prind viață și rămân singuri în grupă?
S-au aprins ochii.
Un băiețel, foarte convins:
— Dărâmă grupa!
Altul, mai energic:
— Ar alerga peste tot!
O fetiță cu glas cald:
— S-ar juca…
Și, dintr-odată, grupa noastră s-a transformat într-un ținut preistoric.
Un Tyrannosaurus rex tropăia apăsat printre măsuțe, încercând (fără prea mare succes) să deschidă un sertar cu brațele lui scurte.
Un Ankylosaurus se rostogolea protector lângă biblioteca cu povești.
Un Stegosaurus, preferatul multora, își legăna plăcile de pe spate ca pe niște evantaie colorate.
Iar „Triceraptor-sul”, cum l-au botezat copiii (am zâmbit și l-am lăsat așa), adică Triceratops, păzea ușa grupei, ca un cavaler cu trei coarne.
I-am invitat să vină, pe rând, să-mi arate pe care l-ar primi sa doarma in pătuțul lui. Și fiecare alegere a spus ceva despre cel care o făcea: cei îndrăzneți au mers direct la T-Rex, cei liniștiți au mângâiat Stegosaurul, iar cei hotărâți au ales Triceratopsul cu aer de lider.
Apoi a apărut cărticica magică adusă de un băiețel – o carte cu sunete de dinozauri. Toți sunau, sincer vorbind, cam la fel: un „Raaawr” universal. Dar ce conta? Bucuria era în degetul care apăsa butonul. Fiecare a venit, fiecare a apăsat. Și, desigur, când ajungi la al doilea sau al treilea copil, se aude inevitabil:
— Doamna, eu n-am fost!
Așa începe marea lecție a răbdării. Suntem abia în primul an de grădiniță. Exersăm. Cresc odată cu ei.
Patru biluțe și o mică lecție despre alegere
Am trecut apoi la jocul matematic.
Pe foaie, un dinozaur și zece pătrățele goale.
Lângă ele – pliculețe cu plastilină colorată.
Le-am spus că vom face doar patru biluțe. Patru. Restul plastilinei urma să plece acasă, în buzunarul fiecăruia, ca o promisiune de joacă.
Momentul alegerii a fost… intens. Verdele a fost vedetă. Evident, mai mulți copii decât plicuri verzi. Și, când alegerea devine limitată, apar lacrimile, negocierile, nedreptățile imaginare.
E interesant cum, atunci când le oferi ceva direct, totul e liniște. Dar când îi pui să aleagă, începe dialogul interior. Și exterior.
Am împăcat, până la urmă, și capra, și varza.
Apoi a început munca adevărată.
Le-am arătat fiecare pas, lent, clar, ca într-un mic ritual:
Scoți bucățica de plastilină din plic.
O frămânți puțin între degete – să se încălzească, să devină ascultătoare.
O așezi în podul palmei.
Rotești ușor, cu mișcări circulare.
Și, dintr-odată, apare biluța.
Pentru un adult, e un gest banal.
Pentru un copil de grupă mică, e coordonare fină, e concentrare, e răbdare, e perseverență.
Unii au făcut biluțe perfecte.
Alții au făcut forme… mai creative.
Dar fiecare a reușit, în final, să modeleze patru.
Am ridicat o cartolină cu cifra 1. O biluță în pătrățel.
Am ridicat cifra 4. Patru biluțe, așezate atent.
Le-am pus, le-am scos, le-am pus din nou. Exersam nu doar numerele de la 1 la 4, ci și ideea de „pun” și „iau”, de corespondență unu-la-unu.
Mai greu a fost cu așezarea exactă în caroiaj decât cu recunoașterea cifrelor.
La un moment dat, un băiețel m-a privit foarte serios și mi-a spus:
— Azi e ziua în care sunt mai deștept.
Și da, a fost.
Dulcele în formă de victorie
La final, le-am oferit un mic dulce în formă de cornet de înghețată, cu un cartonaj cu dinozauri deasupra. Bucuria a fost sinceră, rotundă, fără margini.
Un băiețel a venit la mine, m-a privit drept în ochi și mi-a spus:
— Știi ceva? Tu astăzi ești eroul meu.
Nu știu cât din emoția aceea vine din ceea ce aduc eu și cât din ceea ce aduc ei. Probabil e o întâlnire la mijloc.
Dans, tropăit și ouă preistorice
Am încheiat așa cum se încheie lucrurile frumoase: în mișcare.
„Eu sunt un dinozaur,
Îmi place să cânt și să mă distrez.
Bat din palme – clap, clap, clap,
Tropăi tare – trop, trop, trop!”
Grupa a devenit o junglă veselă.
La final, au colorat ouă de dinozaur, pe care erau desenate cifre reprezentate din palmuțe: un deget, două, trei… Deasupra, cifra scrisă clar. O ultimă întâlnire între joc și matematică.
Înainte de vacanță
Urmează o săptămână de pauză.
Pentru unii – vacanță adevărată.
Pentru alții – doar o schimbare de ritm.
Sper să fie zăpadă. Sper să fie obraji roșii și mănuși ude.
Și, cine știe, poate seara, când copiii vor adormi, un mic T-Rex imaginar va tropăi prin vis, amintindu-le că au fost, pentru o săptămână întreagă, prieteni cu dinozaurii.
Iar eu voi rămâne cu vorba aceea simplă, care face cât o medalie:
„Azi ești eroul meu.”
