Da, așa-s eu. Imprevizibilă, sentimentală, melancolică. Și îmi este bine, de cele mai multe ori, asta dacă fac ceea ce simt atunci, în acele momente. Am învățat că tu ești cea care trebuie să ai grijă de tine. De sentimentele și de simțămintele tale.
Unde mai pui că ieri, pe înserat, a apărut pe Facebook, așa, dintr-o dată, o fotografie în care sunt eu alături de colegii mei de clasă din liceu. Ce frumos! Ce vremuri! Ce mult timp a trecut și totuși parcă a fost ieri.
Așa că am făcut o călătorie în trecut. Poate veți întreba ce-am găsit acolo. Păi, de toate. Și bune și rele. Și frumoase și mai puțin frumoase. Dar nu aș schimba nimic, radical. Multe sentimente, emoții și stări. Variate.
Și trebuie să credeți că în timpul scurs am trecut prin TOATE, de sute sau mii de ori. Prin acestea, dar și prin multe altele.
Ce-ar fi viața noastră fără aceste emoții? Cum ai putea trece, liniar, prin existența ta dar și acelor care nu-ți sunt indiferenți lipsiți de emoții.
Mă uitam la fotografia de care v-am pomenit și am făcut un exercițiu de imaginație. Ce era în el? Colegii mei alături de familiile lor. Acum de copiii lor mari, pentru că nu am cunoștință dacă a ajuns vreunul să fie bunic. De emoțiile lor față de copii și de provocările pe care le au acum, din această postură. De viețile lor responsabile, sau nu, de oameni maturi. De cei aproape 50 de ani câți ajungem să numărăm, toți, nu peste multă vreme.
50 de ani! Sunt, s-au adunat, dar eu una nu-i regăsesc în sufletul meu. Poate doar în bogăția trăirilor, pentru că nu-mi vine să cred că atâția au trecut.
Spuneam de teanc de sentimente. Și iată-le, acestea sunt!
Cât despre fotografie, vă las să priviți și să-mi spuneți dacă vă dați seama care sunt eu.
