Sâmbătă dimineață, 24 ianuarie, la Rainbow Land.
O zi pe care nu am vrut s-o las să treacă neobservată, chiar dacă vorbim despre copii foarte mici. Poate mai ales pentru că sunt mici. Din toată complexitatea istoriei, există câteva fire simple, subțiri, dar esențiale, pe care ei le pot prinde acum, urmând ca mai târziu să construiască pe ele. Uneori e suficient să audă. Să li se spună. Să rămână undeva, ca o sămânță.
Am ales o cărticică de la Gama – Cunoaște-l pe Alexandru Ioan Cuza. O carte dintr-o serie dragă mie, pe care am citit-o când Luca era mic. Din aceeași colecție mai sunt Ștefan cel Mare, Carol I, Vlad Țepeș… și, cum m-a corectat foarte serios un băiețel, „Mircea Lucescu… adică Mircea cel Bătrân”. Am zâmbit. Numele circulă, se amestecă, se aud prin case, prin televizoare, prin vorbele adulților. Important e că ele există deja în mintea lor.
Despre Alexandru Ioan Cuza am vorbit atât cât se putea vorbi cu niște copii: că a fost un domnitor, că a trăit demult, demult, că a domnit și peste locurile în care trăim noi acum, peste Moldova. Că a fost un om chipeș, educat, și că datorită pregătirii lui a putut să-i ajute pe țărani, pe cei care munceau pământul. Am vorbit despre dreptate, fără să folosesc cuvinte mari. Despre a face lucrurile mai drepte, mai bune pentru ceilalți.
Le-am explicat, pe înțelesul lor, ce înseamnă 24 ianuarie:
o zi în care două bucăți de țară s-au prins de mână.
Moldova și Țara Românească.
O zi în care oamenii au spus: „Vrem să fim împreună.”
O horă mare, făcută nu cu picioarele, ci cu inimile.
Am colorat fișe cu copii care joacă hora și un steag. Am vorbit despre steag, despre culori, despre ce înseamnă să aparții unui loc. Am folosit retroproiectorul – un sprijin bun, scos din arhiva mea veche de pe YouTube – și am simțit că povestea prinde contur.
Am cântat Hora Unirii. N-am dansat, dar am cântat. Și m-am bucurat că informațiile acestea au ajuns la ei, chiar dacă nu știu cât se vorbește acasă despre astfel de lucruri.
La un moment dat, vorbind despre conducători, despre domnitori și despre prezent, un copil mi-a spus foarte senin că „președintele Londrei e Putin”. Am zâmbit din nou. Așa funcționează mintea copiilor: adună nume, le pune unele lângă altele, le încearcă. Important e că știau că România are președinte, că nu mai avem rege, că există un primar al orașului. Fiecare voia să spună ceva. „Eu, eu, eu!” – o dorință firească de a fi auzit.
Am fost puțini în ziua aceasta, dar asta nu m-a împiedicat să lucrez cu ei. Din contră. Am putut să fiu mai aproape de fiecare copil. Și știu, din ce în ce mai clar, că sănătatea emoțională a copilului, felul în care se așază el pe lume, e mai important decât multe alte lucruri: decât bani, decât performanțe, decât eticheta de „foarte deștept”. Nu de puține ori, inteligența singură nu garantează nimic.
Am desenat. Am colorat. Am făcut socoteli cu cei care merg la școală. Am meșterit un omuleț din lemn, căruia i-am dat culori. Fetițele i-au pus păr, cum era de așteptat, iar Iris a avut un moment magic: a împletit firele de lână și i-a făcut codițe. Un gest mic, dar plin de sens.
Experimentul a fost punctul culminant. Dacă n-am făcut hora pe podea, am făcut-o pe hârtie. Am decupat omuleți dintr-un șervețel, i-am așezat în rând pe o coală de carton închis la culoare.
Am umflat un balon, l-am electrizat și… omuleții au început să joace hora. Copiii s-au luminat. Au încercat, au repetat, uneori le-a ieșit, alteori nu. Dar bucuria a fost acolo.
A fost un început de zi de 24 ianuarie exact așa cum simt eu că trebuie să fie: pe sufletul meu. Chiar dacă din afară vin vești grele, chiar dacă situația economică e încordată, mai ales în partea asta de țară.
Sper să găsim resurse. Eu, și nu doar eu. Pentru că nu câștig nimic dacă altuia îi merge rău. Sper să rămânem pe linia de plutire. N-am fost niciodată foarte bogată financiar, dar am găsit mereu drumușoare care m-au ținut la suprafață. Dacă reușesc să-mi țin nasul deasupra apei cât să pot respira, să-mi ajut fiul – care încă are nevoie de mine – și să trăiesc la limita decenței, e suficient.
E mai mult decât suficient.
Și poate că tocmai din aceste dimineți mici, cu hore desenate și baloane electrizate, se țese, încet, un viitor mai așezat.
Educația începe cu sens, nu cu informație
Poziționare educațională Rainbow Land
La Rainbow Land credem că educația timpurie nu înseamnă acumulare de date, ci așezarea primelor repere de sens. Copiii nu sunt „prea mici” pentru lucrurile importante. Sunt exact la vârsta la care acestea trebuie spuse cu grijă, pe înțelesul lor, prin poveste, joc și experiență.
Sărbătorile naționale, istoria, ideea de apartenență și comunitate nu sunt teme abstracte, ci ocazii vii de conectare. Nu le predăm copiilor lecții de istorie, ci le oferim imagini simple: oameni care s-au prins de mână, care au ales să fie împreună, care au făcut lucrurile un pic mai drepte. Așa se construiește, pas cu pas, sentimentul de „noi”.
La Rainbow Land, educația este relațională. Se întâmplă în grupuri mici, în ritmul fiecărui copil, cu timp pentru ascultare, emoție și exprimare liberă. Credem că sănătatea emoțională este fundația pe care se clădește orice formă de cunoaștere și că un copil văzut și valorizat are mai multe șanse să rămână întreg, indiferent de drumul pe care îl va alege mai târziu.
Lucrăm cu instrumente simple – poveste, artă, experiment, joc – și cu convingerea că educația adevărată nu grăbește, nu etichetează și nu forțează performanța. Creează spațiu. Creează siguranță. Creează sens.
Rainbow Land este un loc în care copilăria este respectată, iar valorile mari sunt traduse în gesturi mici, zilnice.
Pentru că educația nu începe cu „trebuie să știi”,
ci cu „ai voie să simți, să întrebi și să aparții”.
