Hamnet nu este o biografie clasică și nici o poveste despre Shakespeare, așa cum ne-am aștepta. Este, mai degrabă, o carte despre pierdere, despre legătura invizibilă dintre părinți și copii, despre viață domestică, boală, natură și memorie. Maggie O’Farrell alege să spună povestea fiului pierdut al lui Shakespeare, Hamnet, și mai ales povestea mamei sale, Agnes — o femeie intuitivă, aproape sălbatică, profund conectată la natură și la forțele nevăzute ale lumii. Este un roman senzorial, dens, viu, care te poartă fără efort în Anglia secolului al XVI-lea.
Cartea a apărut la noi în pandemie, în 2020, dacă nu mă înșel, dar eu am ajuns la ea abia la finalul iernii lui 2022, după ce a trecut valul de opinii și entuziasm din jurul ei.
Atunci, imediat după ce am terminat lectura, scriam pe blog:
„Descrierile realizate de scriitoare m-au dus cu totul în acea atmosferă și m-au ajutat din toate punctele de vedere activându-mi toate simțurile. Am avut prilejul să mă plimb prin Londra și prin Colchester, mult și temeinic, fiind atentă la tot ce mi-a ieșit în cale, la culori și sunete, arome și miasme pentru că de toate am văzut. Multitudinea de oameni, de toate rasele și culorile cu porturi care mai de care mai bizare m-au fascinat și intrigat deopotrivă. Având posibilitatea să revin în aceleași locuri, nu o dată, nu de două ci de cinci ori am avut sentimentul locului pe care-l cunosc, dar pe care vreau să-l aprofundez. Ori descrierile oferite de autoare m-au readus din nou în acest loc pe care eu îl ador, pur și simplu.
Da, știu, eu am fost în anii începutului de secol XXI, acțiunea poveștii petrecându-se în secolul XVI, însă am reușit să mă teleportez acolo, asta am simțit cu adevărat. M-a ajutat și faptul că am citit „Jurnal din anul ciumei”, sunt convinsă de asta.”
Recitind aceste rânduri acum, îmi dau seama că sentimentul de atunci nu s-a estompat. Dimpotrivă.
Am mers la film cu o curiozitate firească: cum poate fi transpus pe ecran un roman atât de interior, atât de senzorial? Răspunsul meu, după vizionare, este acesta: cu delicatețe și respect.
Regizorul și scenariștii au reușit să „îmbrace” cartea într-o formă cinematografică inspirată. Natura este personaj în sine — pădurea, casele, lumina, noroiul, liniștea. Atmosfera te prinde și te poartă fără efort în secolul al XVI‑lea. Este unul dintre acele filme în care mai mult se simte decât se spune, iar asta mi se pare perfect în acord cu spiritul cărții.
Interpretările sunt remarcabile. Agnes este exact așa cum o simțeam din roman: intensă, misterioasă, prezentă. Soțul ei — al cărui nume nu este rostit aproape niciodată — rămâne în umbră, dar într-o umbră caldă, plină de sens. Iar momentul de la final, când Agnes ajunge la reprezentația cu Hamlet și este întrebată pe cine caută, m-a emoționat profund:
— Îl căutăm pe William Shakespeare. Noi suntem familia lui, venim din Stratford.
Hamnet, copilul, este o prezență fragilă și luminoasă. Actorul care îl interpretează aduce pe ecran o puritate care doare. În această familie, armonia nu se explică, se simte. Priviri, gesturi mici, tăceri care spun tot.
Am văzut că filmul figurează pe listele de propuneri pentru Oscar și, sincer, mi-ar plăcea să plece acasă măcar cu o statuetă. O merită.
Ideal ar fi să citiți cartea înainte de a vedea filmul. Dar dacă timpul nu vă permite, mergeți oricum la cinema. Hamnet merită întâlnirea — fie ea pe hârtie sau pe ecran. Este una dintre acele povești care nu cer explicații, ci prezență.
La capătul cărții și al filmului rămâne aceeași tăcere grea, recognoscibilă: pierderea care nu se vindecă, ci se așază în tine și te schimbă definitiv. Hamnet vorbește despre maternitate fără idealizare — despre legătura aceea viscerală, imposibil de explicat, care face ca absența unui copil să fie simțită în aer, în lumină, în mersul zilnic al vieții. Agnes nu își plânge fiul spectaculos; ea îl caută în tot ce există, pentru că o mamă nu încetează niciodată să caute.
Cartea și filmul se întâlnesc tocmai aici: în ideea că durerea nu are nevoie de multe cuvinte. Uneori, o privire, o pădure scăldată în lumină sau o scenă de teatru spun mai mult decât orice monolog. Din pierdere se naște creația, din tăcere se naște sensul, iar dintr-un copil pierdut se naște o operă care traversează secolele.
Hamnet — fie citit, fie văzut — ne amintește că arta nu vindecă rana, dar îi dă un nume. Și, poate, o formă în care putem învăța să respirăm mai departe.
