Viața mea a atât de complicată acum iar eu sunt atât de solicitată că nu reușesc să mă calibrez nicicum. Este pentru prima dată când nu reușesc, în timp util, să consemnez aici ce s-a petrecut la un atelier, asta întâmplându-se din cauza faptului că nu mai am timp. Mi-a rămas timpul mic cum s-ar spune, eu alergând ca o bezmetică să-l prind însă fără nici un rezultat.
În fine, nu că ar avea vreo importanță pentru altcineva în afară de mine, dar vreau să rămână consemnat aici pentru că blogul acesta este despre mine și viața mea, atât cât pot eu mărturisi public.
Vineri am fost la Fluturași reușind a nota în agenda întâlnirilor noastre încă un episod care pentru mine a reprezentat o completare a dezvoltării lor, dezvoltare la care sunt părtașă încercând a contribui, cu toată responsabilitatea și bunăvoința, cu tot ce am eu mai bun. Pentru că erau la săptămâna în care florile de primăvară erau în prim plan, am căutat să întregesc tabloul deja meșterit de doamnele educatoare cu atâta trudă și implicare.
Povestea pe care am adus-o nu le era străină, anul trecut, fix la aceeași dată, având un atelier despre care puteți citi mai jos.
Cu Fluturașii despre empatie, dărnicie și generozitate
Acum am ales să spun povestea cu ajutorul făinii. Pentru asta am avut nevoie de:
– siluete personaje poveste (fluturii, florile, casa, soarele și norii)
– făină de grâu
– sită
– o lingură mare
– coală mare de hârtie neagră (dacă nu aveți puteți folosi pungi pentru coșul de gunoi)
I-am adunat în jurul mesei pe care era fixată hârtia lăsând loc suficient pentru a mă putea eu învârti. Și am început.
Povestea a curs iar siluetele ai apărut una câte una, fiind acoperite cu făină ce era strecurată prin sită.
Partea interesantă a venit după ce am terminat povestea pentru că i-am provocat pe ei să o spună în timp ce ridicau siluetele acoperite de făină. Și pe rând, fiecare, a completat povestea începută de Dragoș, el fiind cel care a deschis această secvență.
Dar înainte de a porni, am dorit ca Fluturașii să bage mâinile în făină pentru a putea simți ce stare faină aduce, ce moale și catifelată este, ce rece și misterioasă totodată. Și le-am plăcut, foarte mult au apreciat acest lucru.
Și s-a auzit povestea, evident în altă versiune decât cea spusă de mine, dar nu am căutat să fie redată exact ci să se audă propoziții mai complexe, bine exprimate și cu sens, să se lege propozițiile între ele de la copil la copil respectând personajele și acțiunea lor. Cu ajutor am reușit să o parcurgem în întregime.
Ce a urmat după asta a fost super interesat pentru că nici nu mai rețin cum, s-a auzit întrebarea:
– Ce-ai face dacă ai fi invizibil?
Răspunsurile au fost superbe și voi scrie aici doar câteva dintre ele. Dacă aș fi invizibil/ă:
Raisa: l-aș aștepta toată noapte pe Moș Crăciun să-l văd când vine.
Rareș: aș sta lângă tata când conduce mașina.
Andrei: aș sui lângă tata când pleacă cu mașina la drum lung.
Iasmina: m-aș uita la televizor că mama nu mă lasă.
Ema: aș merge cu mama la serviciu pentru că nu vrea să mă ia niciodată.
Unele dintre rostiri vor rămâne între noi, în grupă, pentru că așa e cel mai bine și nu e indicat să dezvăluim tot misterul.
Am trecut apoi la o fișă pe care am considerat-o a fi foarte ofertantă. Pe o foaie erau desenate două flori. Una în partea de sus, cealaltă în partea de jos. Cerința era așa: Desenează 4 buburuze și colorează petalele florii cu roșu.
Cerințele nu au fost aceleași pentru toți copii ci le-am formulat în perechi de doi ori trei copii.
Pe final am meșterit o grădiniță de lalele din dischete pe care le-au colorat copiii cu ajutorul colorantului, folosind niște pipete mici, mici.
Săptămâna asta este despre insecte. Super subiect de jucat, nu-i așa?!
