Cu excepția a două titluri, am citit tot ce a fost tradus la noi de Tracy Chevalier: cel mai cunoscut roman al ei, Fata cu cercel de perlă, dar și Făpturi uluitoare, Ultimul fugar, Doamna și licornul, Albastru pur, La marginea livezii, Îngeri căzători. Acum am descoperit încă două, „Un singur fir” și „Băiatul cel nou” pe care le-am și comandat abia așteptând să apară. Ceea ce mi-au demonstrat aceste cărți este capacitatea autoarei de a crea povești care să te atragă și să surprindă esența unei perioade, fie că este vorba de Delft din secolul al XVII-lea, Winchester din anii 1930, satul Lisle de-a lungul râului Tarn ori Veneția finalului de secol XV până în prezent.
În Sticlăreasa, ea încearcă să facă mai mult decât atât, cu o poveste care cuprinde secole, dar se concentrează pe un set de personaje (în principal familia Rosso, dar și alte câteva din „bula lor”) care îmbătrânesc într-un ritm mai lent decât lumea din jurul lor. Autoarea aseamănă acest lucru cu săritul unei pietre peste apă, ceea ce înseamnă că vedem istoria sticlei de Murano și a Veneției evoluând de-a lungul secolelor, rămânând în același timp cu aceeași distribuție redusă de personaje. Cartea duce astfel cititorul din secolul al XV-lea până aproape în zilele noastre. Trebuie să recunosc faptul că mi-a creat un disconfort acest lucru preferând să nu se amestece anii, finalul fiind destul de bizar, ca o întâlnire demnă de mașina timpului, atunci când unul dintre moștenitorii lui Antonio Scaramal, iubitul Orsolei din tinerețe, vine în magazinul acesteia pentru a-i arăta un delfin.
– Sunteți Orsola Rosso? zice bărbatul.
Orsola încuviințează. E nevoită să se confrunte în sfârșit cu realitatea pe care a încercat s-o ignore toată viața. Antonio a plecat de mult pe terraferma, unde timpul curge diferit. Asta înseamnă că acest Alessandro trebuie să fie vreun stră-stră-stră-nepot. Nu, mult mai mulți „stră” de-atât. O groază de „stră”.
Și asta înseamnă… înseamnă că Antonio a murit de mult. Cu secole în urmă. Ea și-a trăit viața fără el. (pagina 399)
Orsola se întâlnește cu Alessandro într-o Veneție inundată în 2019 iar asta s-a simțit ca un accent menit a sublinia impactul schimbărilor climatice.
Personajul principal al cărții, Orsola Rosso, fiica unei familii de sticlari din Murano, se confruntă cu obstacolul întâmpinat de aproape toate femeile la acea vreme: faptul că este femeie o împiedică să-și urmărească ambițiile și îi limitează independența. Chiar îi înlătură libertatea de a alege cu cine să-și petreacă viața, interesele familiei trecând înaintea propriilor dorințe. Perspectiva unei vieți pline de treburi casnice o umple de consternare.
Producția de sticlă este în mod tradițional o preocupare masculină, dar fata își găsește drumul în ea datorită Mariei Barovier, inventatoarea în viața reală a mărgelelor Rosetta, care, în roman, o sfătuiește pe Orsola să se specializeze în confecționarea mărgelelor de sticlă:
Încearcă să vezi în viitor, câștigă-ți traiul. Făcând mărgele pentru domni, pentru contese și chiar împărătese. Imaginează-ți că te refuză. Din cauza unor toane, a unor gusturi schimbătoare, a războaielor, a ciumei și a sărăciei. Lucruri asupra cărora n-avem, control. Poți să-ți imaginezi toate astea și să vrei să mai lucrezi la lampă?
…
– Da, a răspuns în cele din urmă. Vreau.
Atunci ține asta. Un dar care să te ajute să te ții de treabă. (pagina 70)
Nu știe nimeni când Marietta (Maria) Barovier a început să se gândească la sticla în formă de trandafir, împletindu-și culorile, creând un design de petale ascuțite. Cine știe de ce a ales alb, roșu și albastru printre combinațiile de culori.
Straturi peste straturi, până când se obține o perlă dintr-o baghetă de sticlă străpunsă, tăiată în secțiuni și măcinată.
Astfel s-a născut „ Rosetta ”, numită mai târziu și Chevron, perla care „ a făcut averea insulei Murano pentru o lungă perioadă de timp și care a devenit și monedă de schimb cu întreaga lume”. (sursa: aici)
Considerate de Marco, fratele Orsolei, drept escrementi di coniglio (excremente de iepure), mărgelele Orsolei stimulează creativitatea, producția și banii. Ele devin un colac de salvare. În timp ce Orsola se luptă să-și îmbunătățească meseria, o vedem navigând în dinamica schimbătoare a vieții de familie, urmărește conexiuni profesionale, se bucură de prietenii în plină dezvoltare și se îndrăgostește. Ea are de-a face cu personaje pline de culoare, cum ar fi chipeșul pescar Antonio, Domenego, un gondolier înrobit și negustorul german Klingenberg, a cărui fiică, Klara, va păstra un secret important pentru Orsola.
Secolul al XVI-lea aduce ciuma în Veneția și aceasta, pentru mine, a fost cea mai captivantă secțiune a cărții. Locuitorii din Murano se roagă ca întinderea de apă care îi desparte de oraș să-i protejeze, dar nu va fi așa. Familia Rosso se confruntă cu pierderea, separarea și rigorile carantinei pe o insulă care nu este autosuficientă. Unii membri ai familiei nu mai sunt niciodată la fel după aceea, fizic sau psihologic.
Prin faptul că autoarea le cere cititorilor să-și imagineze că „time alla Veneziana ” se mișcă mult mai încet decât pe continent; în fiecare dintre cele opt părți ale romanului, sărim înainte câțiva ani în viața Orsolei (și în viața tovarășilor ei), în timp ce sărim peste un secol și ceva în lumea mai largă.
Acest exercițiu de imaginație îi permite lui Chevalier să poarte cititorul de la Renaștere până la venirea trenurilor și bărcilor cu motor și să ne arate inundația acqua granda din 1966 neexcluzând nici Covid-ul secolului XXI. Ea o include pe soția lui Napoleon, Josephine – pentru care Orsola este însărcinată să creeze un colier; Casanova – ajutat de farmecele sale aproape falimentează familia și pe Marchesa Luisa Casati, cu animalele de companie exotice acestea inspirând o nouă gamă de pahare.
Mi-a plăcut să aflu detalii despre procesul de fabricare a sticlei pe care autoarea l-a cercetat în mod clar în detaliu. Deși Murano este ușor accesibil astăzi, pentru locuitorii săi din vremuri mai vechi era separat de Veneția, nu doar geografic, ci și cultural.
Chiar cu acest final ciudat pentru mine, Sticlăreasa este o poveste plină de intrigă a unei familii, a unui oraș și a unui meșteșug de-a lungul secolelor fiind împletită în ea o dragoste dulce-amăruie.
Trebuie să spun că gondola din imaginea de mai sus este din Veneția, acolo unde tatăl meu a fost într-o vizită de lucru în anul 1979. Această gondolă, care are lumini în felze, e învelită în alte povești în care eu sunt un copil de 11 ani care privește la tatăl venit după o absență destul de îndelungată cu multe bagaje – la propriu – interiorul lor vorbind despre o altă lume, inaccesibilă nouă atunci. Tata a fost atât de marcat de această experiență încât nu a vorbit prea mult despre ea, înțelegând după mulți ani ceea ce era în sufletul lui. Gondola a rezistat atâta amar de vreme lângă noi poveștile ei împletindu-se acum cu aceasta, pe care sunt fericită că am parcurs-o la cumpăna dintre ani. Cumva, am trecut și eu prin anii existenței mele aceasta cuprinzând și un război rece, o perioadă de comunism atroce, ani din două secole, un cutremur devastator în 1977, o pandemie și cine știe ce o mai urma. Spor la citit și… nu o ocoliți pe Tracy Chevalier!
