Duminică, înainte de a a intra la film am mers la Cărturești doar de bucuria de a gusta atmosfera de acolo nedorind a cumpăra ceva de pe listă – am ajuns să pot stăpâni acest mod de a mă comporta după o îndelungă practică – (nu se poate ieși fără o carte măcar dacă ai apucat să le treci pragul) însă m-am trezit cu o carte lipită de mână nu știu din ce considerente.
„Viol: o poveste de iubire” de Joyce Carol Oates trebuia să ajungă la mine, clar, iar asta ar fi bine să se repete în cazul cât mai multor oameni, bărbați sau femei pentru a înțelege o parte din mecanismul în care se desfășoară o asemenea grozăvie și ce se rostogolește odată ce ea a fost produsă. Pentru că în cazul unui viol cea care suferă nu este doar victima ci și cei de lângă ea, societatea nefiind capabilă a gestiona impactul devastator. Se pare că e valabil acest fapt indiferent de meridian și cultură.
„Viol: o poveste de iubire” este o lucrare puternică și provocatoare, care abordează teme complexe precum violența, trauma, iubirea și modul în care societatea și autoritățile reacționează la suferința victimelor violului. Cartea urmărește povestea lui Teena Maguire, o femeie tânără și văduvă, care se confruntă cu provocările vieții după un atac brutal. Oates reușește să creeze o atmosferă intensă și emoționantă, folosind o proză evocatoare și profundă.
Teena Maguire este o protagonistă complexă, ale cărei experiențe de viață sunt conturate cu finețe de Oates. Ea este o femeie ce se zbate să își crească singură copilul de 12 ani, în timp ce poartă povara dureroasă a pierderii soțului său. După ce suferă un viol în grup, fiica ei de doisprezece ani fiind de față, viața ei, a lor devine și mai complicată. Oates explorează nu doar impactul fizic al violului, ci și consecințele psihologice și emoționale asupra Teenei, care se vede nevoită să se reconstruiască din ruinele unei existențe distruse.
Chiar de la început, narațiunea este abil împletită cu urmările sale urâte, parcă ar arăta cum o crimă conține consecințe în ea – semințe ale viitorului. Bârfele vecinilor despre Teena se adună într-o condamnare leneșă – încălcare de alt fel:
A meritat-o. Și-a cerut-o. Toată lumea știe ce fel de femeie este. (pagina 27)
Una dintre temele centrale ale cărții este modul în care autoritățile și societatea în general răspund la traumele victimelor. Oates ilustrează o realitate îngrijorătoare: adesea, victimele violurilor nu primesc sprijinul necesar și se confruntă cu neînțelegerea și discriminarea din partea celor care ar trebui să le apere drepturile. Limbajul folosit de autoare este extrem de direct nelăsând loc menajamentelor.
În povestea lui Teena, autoritățile sunt portretizate ca fiind adesea impasibile, superficialitate și chiar ostile. Reacțiile inițiale, investigațiile și interacțiunile cu poliția sunt, din păcate, reflectări ale unei societăți care tinde să blameze victima. Teena este subiectul unei examinări care merge dincolo de faptele violului; ea devine, în ochii autorităților, o victima incomodă care trebuie analizată în detaliu, iar povestea ei este tratată cu o neglijență care subliniază lipsa de empatie.
Pe judecător îl chema Schapiro. Avea vrei cincizeci și ceva de ani, era scund și purta ochelari cu rame subțiri și strălucitoare. În roba lui neagră și pompoasă, arăta turtit ca un hidrant de incendiu. Dacă Schapiro n-ar fi fost un judecător care prezida o sală de judecată și dacă n-ar fi avut puterea de a schimba vieți pentru totdeauna, nimeni de-acolo n-ar fi dat nici doi bani pe el. Gura lui de buldog arțăgos arăta că e conștient de acest lucru și că n-are de gând să tolereze nicio bazaconie în sala lui de judecată. Avea simț politic, era șiret. Știa că acest caz pe care trebuia să-l judece are o natură volatilă și, în măsura posibilităților, n-avea de gând să facă nicio greșeală. (pagina 86)
Acest comportament al autorităților subliniază o dinamică mai largă și mai problematică în societate, unde victimele violului sunt adesea percepute ca fiind complicate, iar nu ca oameni care au suferit traume devastatoare. Oates folosește aceste interacțiuni pentru a scoate în evidență lipsa de sprijin și înțelegere pe care victimele o primesc, făcându-le să se simtă și mai izolate și neînțelese.
Teena și atacatorii ei nu sunt singurul subiect al acestei cărți. Oates include un polițist numit Dromoor, un personaj conceput genial, care a luptat în Războiul din Golf.
Într-o dimineață strălucitoare în deșert, a halucinat cum sufletul i se răsucește și moare ca o omidă pe nisipul fierbinte. (pagina 16)
Dromoor este un om periculos. El nu și-a pierdut în întregime sufletul sau inima. El devine campionul Teenei, dar moralitatea lui este compromisă. Se va dovedi a fi un practicant mortal al propriei sale mărci de justiție lină. În această poveste inconfortabilă, nu există mântuire fără complicații.
Romanul este, înainte de toate, un atac la misoginism. Este remarcabil cât este de capabilă autoarea să se proiecteze în mintea misoginilor imbecili pe care îi descrie. Zonele de disconfort sunt punctul ei forte. Ea găsește nenumărate modalități de a ataca bărbații și știe să folosească numele proprii cu un efect amenințător. Rostogolește numele violatorilor, ca niște bilele în palmă: Martin Pick, Lloyd Pick și le repetă numele până când vor arde de vinovăție.
„Viol: o poveste de iubire” de Joyce Carol Oates este o lucrare profund emoționantă care abordează teme dureroase cu o sensibilitate aparte. Prin prisma experienței lui Teena Maguire, Oates desemnează o critică dură a modului în care societatea, inclusiv autoritățile, gestionează violența de gen și tratarea victimelor acesteia. Cartea este o invitație la reflecție asupra empatiei și responsabilității sociale, chemând cititorii să își examineze propriile prejudecăți și reacții față de victimele violului. În sufletul acestei povești cutremurătoare se află o întrebare esențială despre iubire, suferință și despre modul în care putem oferi sprijin celor care au nevoie de el.
Fiind prima carte semnată Joyce Carol Oates pe care am citit-o am căutat să văd ce s-a mai tradus la noi și așa am descoperit că „Valetul de Pică” se află deja în rafturile mele. Încă o dovadă în plus, valabilă în cazul meu cel puțin, că fiecare carte are un moment al ei. Spor la ce mai citiți!
