A fost o zi ciudată. Un început de săptămână ciudat, în care lucrurile s-au așezat într-un fel pe care nu l-am înțeles prea bine.
Am început cu niște analize, apoi am plecat la Suceava să rezolv câteva lucruri. Sâmbătă facem pomenirea de trei ani și, ca de fiecare dată în astfel de momente, apar și probleme, și discuții inutile, și oameni care nu știu să-și măsoare nici cuvintele, nici limitele. Probabil că și asta face parte din viață. Nu neapărat partea pe care ne-am dori-o, dar partea pe care trebuie să o traversăm.
Și, totuși, dimineața mi-a făcut un dar.
M-am întâlnit întâmplător cu o persoană pe care o cunosc din tinerețe. Și am stat la o cafea. Am povestit, ne-am amintit, am deschis sertare vechi ale memoriei și, pentru o vreme, am umplut golul celor aproape 25 de ani care au trecut de când drumurile noastre s-au mai întâlnit.
A fost o întâlnire simplă, dar dintre acelea care rămân. Poate pentru că, uneori, oamenii care ne-au cunoscut demult au un fel aparte de a ne aminti cine am fost.
După Suceava, după drumuri și treburi, m-am întors acasă și am început să caut bilete pentru sfârșitul anului.
Cel mare m-a invitat într-o călătorie, într-un loc la care visez de foarte multă vreme. Un loc pe care l-am tot amânat, poate pentru că am crezut mereu că va exista un „mai târziu”. Au trecut anii și visul a rămas acolo, undeva, în așteptare.
Acum pare că, în sfârșit, voi ajunge.
Și nu pot să nu mă gândesc că sunt lucruri pe care mi-aș dori să nu le las nefăcute. Locuri pe care vreau să le văd. Drumuri pe care vreau să le mai fac. Bucurii pe care vreau să mi le îngădui cât încă pot.
Destinația aceasta înseamnă ceva pentru mine. Poate mai mult decât o simplă călătorie.
Doar că povestea care trebuia să fie într-un fel s-a schimbat. Formula s-a modificat, planurile s-au reașezat și, chiar dacă lucrurile se întâmplă în cele din urmă, nu mai sunt exact așa cum mi le imaginasem.
Și sunt mâhnită.
Poate pentru că, uneori, nu ne doare doar ceea ce pierdem, ci și felul în care se schimbă lucrurile pe care le-am visat.
În ultima vreme, am senzația că neputințele vin din toate părțile. Unele lucruri nu depind de mine. Unele situații nu pot fi reparate, oricât aș încerca. Unii oameni nu pot fi schimbați. Iar timpul, poate cel mai nemilos dintre toate, nu se întoarce.
Așa că încerc să învăț să las lucrurile să fie.
Să fac ceea ce pot și să nu mă mai pedepsesc pentru ceea ce nu pot.
Seara, am tras un ochi la televizor. Naționala României era condusă cu 3-1 la pauză, chiar acasă. Am închis televizorul și m-am gândit că, uneori, nici măcar nu merită să te enervezi pentru toate lucrurile care nu ies așa cum ai vrea.
Mă duc să citesc.
Cred că sunt mult mai câștigată dacă citesc.
Poate că, până termin câteva pagini, se mai așază ceva în mine. Poate că mâine voi privi altfel ziua de azi.
Și poate că asta e tot ce avem de făcut, uneori: să mergem mai departe, chiar și atunci când nu înțelegem prea bine încotro.
Cu tristețile noastre, cu oamenii care ne lipsesc, cu amintirile care se întorc pe neașteptate, cu visurile care încă ne așteaptă și cu toate neputințele pe care nu le putem lua cu noi.
Restul se va așeza.
Cumva.
