Săptămâna trecută, pe vremea asta, eram în paradisul verilor mele. Astăzi, la doar șapte zile distanță, sunt în orașul în care îmi trăiesc toamna lui 2026. Am ieșit la o plimbare mai lungă și m-am dus, ca în fiecare an, să văd castanul pe care îl urmăresc de ceva vreme.
Aproape că nu mai are frunze.
N-a fost ger, n-a fost brumă, dar castanii din oraș sunt bolnavi de ani buni și nimeni nu pare să facă nimic. Eu aș vrea, dar nu știu ce și cum și nici dacă am resursele necesare. Așa că rămâne doar tristețea de a privi, an după an, cum ceva drag se stinge încet.
Am găsit șase castane căzute și le-am adus acasă. Le-am pus în coșul de pe pervaz, lângă niște semințe pe care le-am cules de la Gabi, prietena mea din Israel. Arată ca niște mici bărcuțe și sunt atât de frumoase, încât îmi place să le privesc.
Poate că avem nevoie de astfel de lucruri mici ca să ne amintim că frumusețea încă există.
Mi-a venit în minte Emil Brumaru: „În gara la Merișani / cad castane din castani, / și am 40 de ani.” Eu nu mai am 40 de ani, dar poezia îmi place la fel de mult.
Sunt într-o perioadă mai apăsătoare. Nu văd foarte multe culori frumoase în ceea ce urmează. Am vorbit cu oamenii pe care îi iubesc și nici de acolo n-au venit cele mai optimiste vești.
Dar am un scop: să-mi susțin fiul cel mic până termină facultatea. Și sper să reușesc.
Până atunci, merg mai departe. Mă agăț de lucrurile care îmi fac bine: de copii, de plimbări, de poezii, de castanele de pe pervaz și de oamenii care încă îmi ies în cale cu un zâmbet.
Poate că nu trebuie să rezolvăm totul astăzi. Poate că, uneori, e suficient să nu renunțăm.
A fost un sfârșit de săptămână greu, dar și mâine e o zi.
Și, vorba lui Scarlett O’Hara, poate că mâine va fi puțin mai bine.
