machetedidactice.com

„Ca într-o oglindă, în chip întunecat…” de Jostein Gaarder

Nu știu de ce a sosit povestea asta în atenția mea acum, tocmai acum. După nopți nedormite și o stare în care boala era prezentă în fiecare ungher, aleasa a fost ea. O poveste care mi-a reamintit de una pe care am trăit-o atunci când eram copil, doamnei mele de muzică murindu-i fetița de zece ani chiar în luna decembrie, la început, ea nemaiapucând  Crăciunul, părinții împodobindu-i bradul înainte de a pleca în altă lume. Poate și fetița aceasta a avut o experiență asemănătoare cu cea din carte, de care nu am de unde ști, știind însă sentimentul pe care l-am trăit și atunci și acum când mi-am reamintit.

În Ajun de Crăciun, Cecilie zace bolnavă în pat, slăbită și obosită, nerăbdătoare să vadă dacă sub brad va găsi darurile mult dorite; o săniuță și o pereche de schiuri noi pe care e nerăbdătoare să le încerce. Toți ai casei știu că este pe moarte și că nu va mai apuca să facă ceea ce-și dorește, dar nu vor să o dezamăgească încercând să-i îndeplinească toate dorințele.

… dar cine ești tu?
– Eu sunt Ariel.
– Ariel?
– Da, acesta este numele meu.

– Numele acesta sigur nu mă ajută să știu cine ești.
– Noi însă, putem afla totul despre voi. E ca și cum am privi într-o oglindă.
– Într-o oglindă?

– Dar voi vedeți în oglindă doar propriile voastre chipuri. Nu puteți vedea ce este de cealaltă parte a oglinzii. (pagina 20)

Așa face Cecilie cunoștință cu Ariel, un înger pe care doar ea îl poate vedea. Și așa se înfiripă un dialog în care subiectele preferate sunt despre viață și moarte și cosmos.

În cele 135 de pagini pe cât se întinde povestea aceasta, cititorul are parte de o explorare profundă a semnificațiilor vieții și morții, analizate de doi copii, pentru că și îngerul tot așa se poartă.

Cartea are multe secvențe peste care merită să zăbovești pentru că, din nou, Gaarder ia vechile povești ca povești, nu ca adevăr literal, și le revitalizează și le subminează punându-le într-o perspectivă diferită. Un exemplu este o rescriere minunată a mitologiei creației în ceea ce privește copilăria, atât umoristică, cât și profundă. După cum relatează Ariel:

Ți-am spus că Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva ca să zburde și să se joace de-a v-ați ascunselea în grădina cea mare. Pentru că ce rost ar fi avut să creeze o grădină imensă dacă n-ar fi existat niște copilași să se joace în ea?

– Și n-ar avea nici un rost să stăpânești un univers infinit cu miliarde de stele și planete, sateliți și asteroizi, dacă n-ar exista niște îngeri care s-ar bucura de toate aceste splendori. (pagina 104)

Sunt minunate paralele dintre oameni și îngeri, dintre efemeritatea lumii naturale și veșnicia celei spirituale. Îngerii nu se văd cu toate că se spune că sunt peste tot, ori nu pot fi văzuți de toată lumea, încât lumea lor materială este asemenea norilor, putând trece prin ea.

Pe măsură ce conversațiile continuă, Cecilie ajunge să vadă că limitările cunoașterii umane sunt ceea ce ne fac oameni.

– Vedem totul ca într-o oglindă, în chip întunecat… Ai avut ocazia să tragi puțin cu ochiul dincolo, de cealaltă parte. Dar n-are rost să mă apuc să șterg oglinda ca să vezi mai limpede. Pentru că atunci ai vedea, poate, mai clar ce se află dincolo, dar nu te-ai mai vedea niciodată pe tine.
Ea îl fixă uimită cu privirea.
– Ce lucruri înțelepte spui tu, Ariel!

– Voi sunteți făcuți din țărâna pământului amestecată cu apă. Și Dumnezeu a suflat viață din duhul Lui în trupurile voastre. De aceea aveți în voi dumnezeire. (pagina 118).

În cele din urmă, și cu îndrăzneală, Gaarder o duce pe Cecilie, și pe noi, prin oglindă în partea cealaltă, dincolo de experiența morții. Cred că fiecare o va interpreta după propriile putințe și pârghii de înțelegere, povestea scriitorului norvegian nefiind o carte de teologie ori vreun tratat despre îngeri. Spor la ce mai citiți!

Lasă un răspuns