M-am întors acasă, dar casa nu mai este aceeași. Despre un bloc, câțiva copaci, oamenii care au plecat și locul în care viața ne aduce, uneori, înapoi
Există locuri din care plecăm fără să știm că, într-o zi, ne vom întoarce.
Le lăsăm în urmă convinși că viața adevărată este în altă parte. Că ne așteaptă alte case, alte străzi, alți oameni. Și plecăm. Uneori pentru câțiva ani.
Alteori pentru foarte mulți.
Eu am plecat. Și am lipsit multă vreme și m-am întors.
Nu pentru că mi-am propus neapărat să mă întorc, ci pentru că, într-un fel pe care numai viața îl poate explica, drumurile ei m-au adus din nou în apartamentul în care am copilărit.
În casa mea de atunci.
În casa mea de acum.
Doar că între cele două există o viață întreagă.
Apartamentul are patru camere.
Când eram copil, nu mi se părea mare. Era doar casa noastră. Locul în care se auzeau voci, pași, uși care se deschideau și se închideau, oameni care veneau și plecau.
Astăzi, patru camere pot părea foarte multe pentru două persoane.
Uneori, chiar pentru una. Băieții au plecat. Tata a murit.
Bogdan a murit și el.
Mama este aici, dar și ea pleacă uneori, iar eu plec alteori. Și se întâmplă să rămânem, pe rând, singure într-o casă care odinioară era plină.
Poate că asta este una dintre cele mai tăcute forme ale trecerii timpului.
Nu faptul că lucrurile se schimbă. Ci faptul că, la un moment dat, începi să observi spațiul rămas între oameni.
Camerele goale.
Scaunele pe care nu mai stă nimeni.
Vocile pe care nu le mai auzi.
Blocul este vechi.
A fost construit pe vremea comuniștilor și nu are nimic spectaculos. Nu este foarte spațios, dar este comod. Un bloc ca multe altele din orașele noastre.
Și totuși, pentru mine, este un univers întreg.
În fața lui era multă verdeață.
Pomii erau mai mari decât mine sau poate eu eram mai mică decât îi țin minte.
Mă cățăram în ei.
Și era un dud. Un dud mare, frumos, care făcea niște dude incredibil de bune. Albe.
În copilărie, nu te gândești că un copac poate dispărea.
Copacii sunt, pur și simplu, acolo.
Ca și părinții.
Ca și casa.
Ca și oamenii pe care îi iubești.
Nu îți imaginezi că într-o zi vei privi locul și vei căuta cu ochii ceva care nu mai există.
Dudul a dispărut. Apoi au dispărut și alți copaci. Unii au fost toaletați. Uneori bine, alteori nu prea bine. Unele lucruri au fost tăiate, altele lăsate să îmbătrânească.
Și, încet-încet, locul copilăriei mele a început să semene cu un album din care cineva a rupt, din când în când, câte o fotografie.
Îmi amintesc și de vremurile de dinainte de Revoluție.
Venea căruța cu vidanja și goleau canalele.
Pare aproape ireal acum.
Dar pentru noi era ceva firesc. Așa arăta lumea atunci.
Acum nu mai vine nimeni de ani de zile.
Și blocul a îmbătrânit.
A îmbătrânit și administrația lui.
Fiecare a schimbat ce a putut, cum a știut și cum a vrut. Administrația nu este tocmai harnică, iar doamna care se ocupă de ea nu pare să aibă prea multă energie pentru bătălii.
Poate că, după atâția ani, și ea s-a săturat să repare lucruri.
Poate că și oamenii obosesc înaintea clădirilor.
În fiecare zi merg la stadion. Este chiar lângă bloc.
Și aici apare o imagine care îmi place.
Blocul meu îmbătrânit, cu apartamente goale și oameni tot mai puțini, stă lângă un stadion care a primit o viață nouă.
S-au investit bani. S-a refăcut. S-a construit. S-a îngrijit gazonul.
Iar eu am primit, aproape lângă ușa casei, un loc în care pot să alerg.
O pistă elastică, plăcută, care nu-mi chinuie încheieturile.
Alerg.
Și, în timp ce alerg, mă gândesc uneori la cât de ciudat este timpul.
Eu alerg înainte.
Blocul rămâne în urmă.
Copilăria rămâne și mai în urmă.
Dar, într-un fel, toate sunt încă aici.
De dimineață, se întâmplă ceva și în fața blocului.
Aleile vechi s-au stricat atât de tare, încât era greu să nu le vezi.
Triunghiul acela de alei pe care l-am cunoscut toată viața s-a dărăpănat încet, până când a ajuns să aibă nevoie de o reconstrucție adevărată.
Și iată că a venit.
De dimineață se lucrează. Au apărut semnele. Se desface. Se repară. Se pregătește.
Nu știu încă ce va fi.
Borduri noi, probabil.
Poate pavele. Poate asfalt. Vom vedea.
Și mă bucur.
Poate că pare puțin. O alee. Niște borduri. Niște oameni care lucrează.
Dar pentru cineva care a văzut locul acesta schimbându-se timp de zeci de ani, nu este deloc puțin.
Este ca și cum, după multă vreme, cineva ar spune:
„Și locul acesta mai contează.”
Astăzi, blocul este aproape gol.
Patru etaje.
La fiecare etaj, cel puțin două apartamente în care nu mai locuiește nimeni.
În celelalte sunt, de cele mai multe ori, una sau două persoane.
Când eram copil, mi se părea că toată lumea locuiește aici.
Acum mi se pare că lumea a plecat.
Oamenii pe care îi știam nu mai sunt.
Unii au plecat din bloc. Unii au plecat din oraș. Unii au plecat din țară. Iar unii au plecat de tot.
Și aceasta este poate cea mai grea transformare pe care o vezi atunci când te întorci după mulți ani. Nu fațadele. Nu copacii. Nu aleile. Oamenii care lipsesc.
Un loc nu se golește atunci când pleacă mobilierul.
Se golește atunci când pleacă oamenii.
Mă uit uneori la bloc și mă întreb ce ar spune copilul care eram dacă ar putea să mă vadă acum.
Ar recunoaște casa?
Ar recunoaște strada?
Ar recunoaște locul unde era dudul?
S-ar mira că stadionul arată altfel?
S-ar mira că alerg?
Poate cel mai tare s-ar mira de liniște.
Pentru că eu îmi amintesc un bloc viu.
Un bloc în care se întâmplau lucruri.
În care oamenii se întâlneau pe scară.
În care copiii ieșeau afară.
În care un dud făcea mizerie și, chiar dacă adulții se enervau, pentru un copil asta era doar încă un motiv să iubească vara.
Astăzi este liniște. Foarte multă liniște.
Și, uneori, liniștea aceasta este frumoasă. Alteori doare.
Cred că există o vârstă la care începi să înțelegi că nu te mai poți întoarce cu adevărat în locurile în care ai fost copil.
Poți să te întorci fizic.
Poți deschide aceeași ușă.
Poți privi aceeași fereastră.
Poți merge pe aceeași alee.
Dar copilăria nu mai este acolo. Ea este în tine.
Și poate că acesta este lucrul cel mai frumos și cel mai trist în același timp.
M-am întors în casa copilăriei mele.
Dar nu m-am întors să fiu copil.
M-am întors ca omul care a devenit acel copil.
Și, fără să-mi fi propus asta, locul în care am crescut a devenit și locul în care mă pregătesc să îmbătrânesc.
Este o imagine pe care încă o învăț.
Casa aceasta a fost cândva începutul.
Acum este, într-un fel, și un loc al întoarcerii.
Între cele două se află tata.
Se află Bogdan.
Se află oamenii care au locuit aici și nu mai locuiesc.
Se află toate plecările mele. Toate întoarcerile.
Toate lucrurile care nu mai pot fi reparate.
Dar și toate cele care încă pot.
Așa cum se repară acum aleile.
Poate că într-o zi vor fi pavele noi în fața blocului.
Poate vor apărea iar copaci.
Poate cineva va planta un dud.
Poate copiii altor oameni se vor cățăra în el și vor mânca dude direct din crengi, fără să se gândească la cât de repede trece timpul.
Mi-ar plăcea.
Mi-ar plăcea ca locul acesta să mai aibă o poveste după povestea noastră.
Eu voi continua să ies din bloc și să merg la stadion.
Voi alerga. Voi trece pe lângă aleile noi.
Și probabil că, într-o zi, nici nu-mi voi mai aminti exact cum arătau cele vechi.
Așa funcționează timpul.
Șterge.
Înlocuiește.
Repară.
Ia.
Aduce.
Și, uneori, ne aduce înapoi acolo de unde am plecat.
Nu ca să repetăm ce a fost.
Ci ca să înțelegem.
Că unele case nu sunt doar locuri în care am locuit.
Sunt locurile în care am devenit cine suntem.
Iar uneori, după o viață întreagă, ajungem din nou în fața aceleiași uși. O deschidem și intrăm.
Și înțelegem că, de fapt, nu ne-am întors în trecut.
Ne-am întors la noi.
