O zi tipică de toamnă cu de toate: soare, vânt, ploaie, cer cenușiu, depresie. Nu-i așa că asta e toamna? Pentru mine, da! pentru alții cu siguranță alt registru.
Am ajuns la Nadă, după nepermis de mult timp. Nici nu pricep de ce s-au așezat lucrurile așa. Cum am găsit-o? I⁷aca așa!
Am trimis gândul bun prietenei mele de la revistă, cea cu care simt că sunt mereu umăr la umăr atunci când ajung aici, și am rezolvat ce era de rezolvat.
Ce era de rezolvat, este întrebarea? Păi, materialele de care am nevoie pentru întâlnirea de mâine pe care o am cu copiii. Ori, se știe, la întâlnirea cu copiii nu poți veni oricum.
Dar în afară de cei de la catedră, oare câți înțeleg cu adevărat ce implică acest lucru atunci când vorbim despre preșcolari? Din păcate numărul lor este foarte redus pentru că, nu-i așa, învățământul de stat este gratuit.
În ce mă privește, înțeleg atât de bine cum stau lucrurile în toate straturile, pentru că fiind și de o parte și de alta a baricadei am avut timp (și cât timp!) să înțeleg cu adevărat, cum stă treaba.
Nu e vina totală a nimănui ci ea este împărțită de felii pentru că, părinte fiind trebuie să înțelegi că nu se poate face nimic, la acest nivel, fără resurse. Ori ele, de cele mai multe ori, sunt atât de greu de dus încât energia ta în loc să se canalizeze către copii se duce către rezolvarea acestor probleme. Cu cei mici nu poți lucra cu creta și tabla. Ai nevoie de lucruri palpabile ori fiecare dintre ele costă. Uneori, nu puțin. Mai contează de unde le aduci și ce implică asta? Nu, nu mai contează cel puțin pentru mine și nu a contat niciodată. O fi bine, o fi rău, nu știu! Tot ce simt este că trebuie să fac asta iar eu continui pe același drum.
Regrete?
Nici unul!
Fericită să găsesc suportul gândurilor mele. Doar despre asta este vorba. Parol!
