Nici nu am contabilizat bine prima săptămână din an și eu zac într-o oboseală pe care nu știu cum să o gestionez. Finalul de an a fost unul încărcat pentru că ne-am îmbolnăvit și nu am reușit însă să ne revenim complet.
Nu știu ce să spun că a fost pentru că testele nu au arătat a fi vorba despre ce se teme toată lumea, însă fiecare dintre noi am avut manifestări diferite. Eu, bunăoară, nu am făcut febră deloc, nu am avut frisoane, nu am transpirat deloc iar gâtul nu m-a deranjat atât de mult. Nici nasul.
Am avut în schimb dureri musculare și o oboseală groaznică.
Luca a făcut o febră ce nu a depășit 37.8 C și asta doar într-o zi, în rest a avut și el două zile de zăcut în pat. Fără tuse, dar cu nas ultra înfundat și dureri de gât. Am luat vitaminele aferente – cele mai căutat vitamine de un an de zile încoace- adică vitamina C, vitamina D și magneziul aferent pe lângă care am luat un supliment pe nume Baraka, o chestie pentru plămâni cu ulei din semințe de negrilică. Mi-a venit pe gât un damf de negrilică de nu vreți s-o experimentați. Nu am idee cât ceai am băut, dar cred că pot contabiliza o cisternă, aromele fiind diferite de la cele tradiționale – vezi mentă, tei, soc, la cele exotice adică piper cu căpșuni și licorice ori mai știu eu ce plante exotice am găsit la ofertele de Crăciun.
Am mai adăugat paracetamol, modafen și ceva de desfundat nasul pentru cei care au avut așa necaz și am stat în casă mereu. Statul ăsta în casă te tahuiește de cap, nu mai știi cum sunt orele, ritmul și nici ce anume trebuie să faci. Noroc cu deschisul geamului pe care l-am repetat de multe ori de-a lungul atât a zilelor cât și a nopților pentru că aerul curat are un rol important pentru organism fie el bolnav ori sănătos.
Mesele din casă au fost cotropite de tot soiul de cutii și cutiuțe, sticle de diferite forme, pungi în care se ascundeau pastile de toate culorile și formele. Pe lângă ele s-au mai strecurat și multe feluri de mâncare pe care nu am prea putut-o mânca din lipsă de apetit. Despre băut? Dacă ar fi toți ca noi ar da faliment industria alcoolului, nefiind în stare a bea nici un pahar de șampanie. Și nu e vorba doar de acum ci din vremuri vechi și nu cred că-i așa mare bai. Mi-am adus aminte de doctorul meu care-mi spunea să mai beau din când în când un pahar să se mai coloreze lumea, numai că starea de după, de după euforie, mă face să văd lumea și mai hâdă și nu-mi doresc asta.
Primele zile din noul an au fost ploioase, mohorâte, pline de toate senzațiile care te duc te tărâmuri depresive. Umezeala și cerul veșnic plumburiu nu plac nimănui în exces, dar ce poți face?
Am vorbit și cu Răzvan care tot despre asta pomenea, vremea mohorâtă și umedă de care are parte acolo. A ieșit la plimbare prin ploaie pentru că nu se mai putea.
Cu siguranță și faptul că sunt într-o așa suferință că nu l-am văzut de mult contribuie la starea asta de toată cacaoa însă nu voi abandona continuând să mă motivez singură pentru a merge mai departe.
Numai că te trezești dimineața, îți faci o ceașcă de cafea, te uiți pe geamul aburit de peste noapte de parcă a fost supus la cele mai mari cazne la cerul cel mai gri cu putință și realizezi că a trecut copilăria, tinerețea, dragostea și au mai rămas câteceva de care să te agăți pentru a putea merge mai departe.
Noroc de copiii de lângă mine, de cărțile cu lumile lor fascinante și de speranța care nu vrea să cedeze cu nici un preț. Poate știe ea ceva!