Privesc în urmă și mă tot mir de ce găsesc acolo. În existența mea timpurie, fericită și bucuroasă de altfel, am identificat o sumedenie de chestii, mărunte, care ar fi putut schimba drumul meu prin viața asta.
Nu mi-am dat seama de ele decât atunci când am devenit mamă, pentru că mi-am dorit, poate mai mult ca orice, să fiu mamă de doi și când m-am confruntat cu problemele specifice copilăriei mici.
Mulți părinți depun eforturi mari pentru a asigura un cămin confortabil copiilor lor, mese îmbelșugate, vacanțe de neuitat. Nu de asta are neapărat nevoie un copil, adică nu doar de asta poate e mai bine spus așa. Evident că trebuie o siguranță și un confort pentru ca cel mic să se dezvolte armonios, numai că, ce să vezi, nu doar acestea sunt elementele necesare formării unui copil.
De câte ori am avut ocazia, am afirmat că nu sunt un fan al cărților de parenting și că nu le socotesc a fi literă de lege în educația fiilor mei. Consider că ce se întâmplă într-o casă are particularități pe care nu le poate analiza nici un specialist în cartea lui. Poți citi și lua aminte de exemplele prezentate acolo pentru ca mai apoi să le mulezi pe casa ta, copiii tăi, atmosfera în care-ți duci viața. Trebuie să ții cont de nevoile personalizate ale copilului care la rândul lui și le modelează după ce vede, aude, simte în locul în care trăiește.
Perfecți nu putem fi, dar strădania de a corecta ceea ce nu este în ordine poate fi mâncătoare de energii mari. Căutările și găsirea răspunsurilor la diferite situația pot dura și ani de zile, iar pentru asta este necesară prezența răbdării, a acceptării adevărului așa cum se prezintă el nu cum este descris în cărțile de speciale și a unei iubiri necondiționate.
Atunci când Răzvan a plecat în lume, la 19 ani abia împliniți, a înțeles și el cum stă treaba cu iubirea asta. Nu de puține ori, în dialogurile pe care le-am tot avut de la distanță, m-a întrebat cum de l-am sprijinit și susținut să plece, având în vedere dragostea pe care i-o port. Păi tocmai de asta l-am sprijinit, pentru că îl iubesc dincolo de orice reguli, impuneri și ce-or mai fi ele.
În anul acela două rugăminți a avut la mine: prima a fost să-l las singur în perioada de bacalaureat și așa am plecat în concediu chiar atunci. A doua a fost când m-a rugat să-l las să se ducă singur în Anglia, când urma să înceapă primul an de studenție cu tot ceea ce presupunea el. Și i-am respectat ambele dorințe, sperând ca el să nu simtă niciodată ceea ce am simțit eu atunci.
Am privit avionul mult după decolare, până nu s-a mai văzut și mi-am văzut sentimentele plutind în urma lui, dar m-a fericit modul în care am procedat, așa știind că asta va însemna foarte mult pentru el și încrederea pe care eu o am în forțele lui. Intrăm în al șaptelea an în care am avut prilejul să experimentăm tot soiul de situații, unele dintre ele cerând o rezolvare imediată în ciuda faptului că ne despărțeau mări și oceane fiind pe continente diferite, dar am dovedit și așa.
Și dacă am putut proceda așa cu cel mare, la cel mic cine m-ar împiedica?
Iubirea mea pentru ei este ceva ce nu poate fi descris, interesul lor și modul în care procedez ținând cont doar de anumite aspecte.
Nu am avut copiii mofturoși, năzuroși, cu tantrumuri ori mai știu eu ce fițoșenii. Au fost echilibrați și am putut vorbi cu ei în orice situații. Nu am avut parte, până acum, de uși trântite în nas, de istericale ori mai știu eu ce răzvrătiri așa că nu știu cum e să te descurci în atare situații. Nu i-am cules niciodată de pe jos din magazine ori restaurante, nu s-au cocoțat pe mese, urlat, ori sărit la bătaie. Au fost liniștiți, dar și eu nu am dat ocazia la asemenea manifestări. Programul lor a fost program pe care l-am respectat aproape cu sfințenie: orele de masă, de somn, de joacă împreună, de citit cu voce tare.
Îmi place să repet că citesc cu voce tare de peste douăzeci de ani și am făcut asta aproape în fiecare seară de când au sosit în viața mea. În unele împrejurări, chiar la mii de kilometri în aer.
Băieții mei sunt diferiți, ei spun că foarte diferiți, dar eu nu-i simt chiar așa. E adevărat că mă întorc în timp, în unele momente, în care caut răspuns pentru o situație ce trebuie rezolvată și-l găsesc acolo doar pe Răzvan, dar asta nu reprezintă pentru mine o problemă. Din contra!
Luca a ajuns la cincisprezece ani! Putem contabiliza amintiri atât de frumoase că nu știu la care să mă opresc. Fiecare moment a fost unic, irepetabil, pentru că nu rămânem nici eu nici el la aceeași vârstă și chiar dacă multe din lucrurile pe care le reprezintă educația se repetă, noi suntem alții. Nu am mai avut cum organiza aniversarea așa cum a fost în fiecare an până acum, distanțarea și regulile sanitare interzicând asta, dar nici nu a trecut neobservată așa o zi specială.
Am fost doar noi și am încercat să ne simțim cât mai bine Dar nu-i nimic, pentru că nu ne va opri nimeni să o sărbătorim și altfel, atunci când se va putea.
La mulți și sănătoși ani, dragul meu! Restul îl știi tu prea bine pentru a mai adăuga eu ceva.
