Lizuca și Patrocle prezenți la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri

Uite că a trecut o săptămână de când am luat la „puricat” țara noastră, în cinstea sărbătoririi celor 100 de ani care au trecut peste ea de când s-a format ca țară.
Tot acest an, pe întinsul țării, au avut loc nenumărate acțiuni în acest sens, iar fondurile care s-au alocat au avut multe zerouri în coadă. Măcar de ar rămâne întipărit în minte participanților câteceva din ce s-a discutat, ori să aprindă o scânteie a curiozității pentru a afla și mai multe adevăruri despre acest neam zbuciumat.
Pomeneam și în poveștirile din zilele trecute că e un subiect foarte important și vast, care necesită haine speciale dacă se prezintă în fața unor preșcolari. Termenii folosiți în deslușirea evenimentelor sunt complicați, iar asta face ca narațiunea să fie frântă de multe ori. Se poate vorbi despre tot ce ține de România, de la istorie și tradiții, la literatură, artă, sport, religie ori mai știu eu ce alt subiect în care românii au avut ceva de spus.
Semenilor lor, dar și lumii întregi.
Și așa, într-o zi de toamnă mascată în iarnă autentică, am plecat la Voinicei să-i provoc la o întâlnire cu Lizuca și Patrocle, cei cu care eu nu ratez, în nici un anotimp, prezența la întâlnire.

   

   

„Dumbrava minunată” este o poveste foarte frumoasă, iar cei mici pot merge și vedea locul unde ea s-a petrecut, casa autorului în care la loc de cinste stă fotografia lui Patrocle și răchita unde este scorbura celebră. Eu am achiziționat cartea de la Casa Memorială a lui Sadoveanu, cea despre care am scris de nenumărate ori și pe care, la fel ca și Dumbrava, o vizitez foarte des.

Este o carte care nu are ilustrații color, dar cele existente sunt frumoase și îmbracă povestea destul de bine. Le-am prelucrat, printat și laminat pentru a le aduce copiilor în fața ochilor. Dacă aveți nevoie de ele, dați de știre!

Nu am citit Voiniceilor povestea în întregime, din scoartă-n scoarță, dar am reușit să le captez atenția interpretând mari bucăți din capitole. Parcă e mai atractiv dacă reușești să te porți și vorbești ca madam Vasilian ori ca slujnicuța, să intri în pielea Lizucăi ori să-i dai glas lui Patrocle. Copiii percep diferit acest tip de lectură decât unul cu glas monoton, în care toate personajele vorbesc la fel.

Impresionați au fost de descrierea Lizucăi:

Nimeni nu băgă de samă când se strecurase, printre scaune, spre tablaua cu șerbet, Lizuca, necazul doamnei Vasilian.
Era o fetiță mărunțică, însă voinică și plinuță. Rochița de doc albastru stătea strâmbă și în chip cu totul nepermis pe trupușorul ei. Botinuțele îi erau pline de colb și cu șireturile desfăcute. Colțunii căzuseră și arătau niște piciorușe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curați. Capu-i era foarte scurt tuns, băiețește, și arăta în rotunzimea lui felurite bulbucături neregulate. Năsușoru-i mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l
dovedeau și mânecile rochiței. Gura-i era cam mare și obrajii prea roșii. Nu era deloc frumușică și delicată, duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriți de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină.

Și aici s-a cerut o pauză în care a trebuit să se explice sensul cuvintelor colțun și colb, botine, doc, bulbucături, tabla și șerbet.

Interesant exercițiu!

Un moment aparte a fost acela în care copiii au aflat cum o pedepsea slujnicuța pe Lizuca, ce limbaj folosea și cum o bătea, lucru descris cu lux de amănunte de autor.

– Vină-ncoace, gângania dragului! icnea cu obidă slujnicuța, trăgând de o aripă și smucind după ea pe Lizuca. Din pricina ta să-ndur eu observații și ocări!
Fetița începu a scânci subțire, înțepenindu-se în picioare și trăgându-se într-o parte.
– Lasă-mă! Dă-mi drumul! Tu ești o servitoare… Am să te spun la tata.
– Da? Ai să mă spui? Și slujnica îi făcu vânt înainte, ajutându-se puțin și cu piciorul. Domnu nu vine degrabă acasă și până s-a întoarce el, îți spânzurăm noi chelea-nbăț!
Lizuca făcu bot și întoarse o privire de ură pe sub sprâncenele încruntate.
– Așa? strigă slujnicuța; te uiți ca hoții? Are dreptate cuconița. Dihanie și soi rău ce ești!
Prinzând iar pe copilă de-o poală a rochiței, îi făcu ceea ce se cheamă un șurub, răsucindu-i în moalele capului unghia cea mare și monturile degetelor. Văzând că Lizuca se stăpânește încă, îi mai făcu unul și mai îndesat, și mai în răspăr, până ce simți sub degetele mânii celelilalte carnea tremurând și auzi lacrimile forfotind în năsușorul cel neînsemnat.
– Mai na și dobândă, vorbi ea râzând, ș-o plesni cu palma peste capul tuns. Să te duci și
să te-ntorci când te-oi chema eu!
Lizuca se poticni și se izbi cu capul de perete. Apoi, smârcâind, își înghiți și-și stăpâni
lacrimile și întoarse iar pieziș spre slujnică privirea de hoț. (pagina 13)

Aici am dorit să subliniez semnificația expresiei: „a spânzura chelea-nbăț” așa cum am exemplificat, simulând, ceea ce se cheamă un șurub.

Ușor-ușor, cei mici au făcut cunoștință cu Sora-Soarelui

– Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
– Nu.
– Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și îngust da-i mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga s-au adunat păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? Păpușoii au și împărăteasă, Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea.
– Ce mai faci mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroană aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vântului.
– Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul.
– Foarte bine, aprobă floarea-soarelui.
– Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici și nu mă mai lasă la dânșii. Și când era tata acasă, mămica se sfădea cu dânsul: țipa subțire, cerea să vândă livezile și pădurea. Tata nu voia și zicea că sunt ale mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunțel i se uita holbată șiacăzut pe scaun leșinată; și tata a sărit și a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cușca lui, și stam acolo ascunsă și mă gândeam la mama, care s-a dus i nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui!
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din cap.
– Așa-i că pe aici e drumu la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. (pagina 21)

Mi-am adus aminte de macheta pe care am făcut-o cu drag, cândva, demult, pentru o grădiniță ce poartă denumirea de Dumbrava Minunată.

Frumoasă reacție au avut copiii și atunci când în scenă a intrat bursucul, cel de care Lizuca se speria cel mai tare.

Cățelul intră și el în scorbură, pe fereastră, și se ghemui lângă copilă. Lizuca începu iar a vorbi încet:
– Patrocle, eu cred ca nu trebuie să ne temem de mama pădurii. Aici îs locuri curate… Sfânta Miercuri stă aproape. Știi de ce mă tem eu?
– De ce te temi?
– De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.
– N-are decât să vie, mormăi cu dispreț Patrocle; am eu ac de cojocul lui! Chiar în clipaaceea, Lizuca dădu un țipăt. O umbră răsărise într-o dâră de raze, țupăind către scorbură.
Din când în când se oprea, se înălța și mișca două coarne lungi și drepte. Lizuca abia putu să îngâne cu spaimă:
– Iaca bursucu, Patrocle!
C-un lătrat scurt, Patrocle se și repezise. Cornițele fantasmei căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbușindu-se năprasnic spre tufărișuri.
– Știu eu că Patrocle nu se teme de nimica! zâmbi ea.
Se auzi glasul cățelului țăhnind răsunător în pădure.
– Patrocle, strigă fetița; nu mă lăsa singură. Și scoțând capul din scorbură, duduia Lizuca așteptă, în tăcerea cuprinsului, întoarcerea tovarășului ei. Îl auzi într-un târziu venind: tip-tip. Intră gâfâind și se cuibări lângă ea. Apoi mormăi nemulțămit:
– N-a fost decât un iepure!
– Grozav se temea de mata! îi zise Lizuca cu admirație, mângâindu-l.
În dumbravă se făcuse deplină tăcere și un întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurință. În tăcerea aceasta, un greieruș începu să țârâie melancolic, aproape. Lizuca îl ascultă, atentă. (pagina 32)

Povestea a curs frumos copiii fiind interesanți și atenți la aventurile Lizucăi și prietenului ei, recapitularea de la final surprinzând foarte clar această stare.

Pentru că am vorbit despre cărți, am propus copiilor să facem un semn de carte, cu motive naționale, dacă tot suntem la ceas aniversar național.

Puncte și cusături românești este o carte pe care o am de când eram copil, de aici putând scoate diferite modele de cusut pe etamină. Voiniceii sunt mici, așa că am căutat o alternativă a cusutului, dar cu respectarea modelului. Și nu a fost rea varianta aleasă.

A trebuit să pregătesc tot materialul pentru ca totul să aibă continuitate, copiii putând lucra în liniște. Materialele necesare au fost:

– un model popular făcut pe foaie cu pătrățele

– un semn de carte, clasic, pentru postament.
– cristale adezive de diferite culori
– ață de bumbac de culoare roșie
– bandă dublu adezivă

Am făcut eu un model pentru a putea înțelege copiii ce anume au de făcut, iar pe acest model am prezentat etape ce trebuie parcurse.

Surpriza a fost aceea că băieții s-au descurcat mai bine ca fetițele la lipit cristalele adezive. Am luat cu mine și niște pixuri cu gel, pentru orice eventualitate, dacă cineva nu dorește a le lipi, dar nu a fost cazul. A existat doar o tentativă, care a fost abandonată.

   

  

Mă bucur că am reușit să fac, alături de Irina, Petruța și de Voinicei, așa activități frumoase de-a lungul săptămânii ce tocmai s-a încheiat. Și în cea care urmează, tot acest subiect va fi aprofundat. Ideile vor veni, cu siguranță! 🙂

Am plecat cu gândul la Dumbravă și la Lizuca cea nemuritoare. Cât despre Patrocle, mult i-am mai repetat numele că numai nu ieșea. Se cerea spus Partocle. 🙂

Week-end creativ și odihnitor!

P.S. Vă las în compania maestrului Sadoveanu, citindu-vă începutul poveștii „Capra cu trei iezi”.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: