Machete didactice – Am văzut un piersic în floare şi nici nu vă închipuiţi ce flori minunate poate avea!

DSC_5881

Zilele trecute am avut ocazia să văd, să mă bucur şi să admir un piersic în floare! Nu am mai făcut niciodată acest lucru! Nu ştiu dacă trebuie să-mi fie ruşine sau dacă trebuie să mă bucur! Înclin să cred că trebuie să mă bucur pentru că m-am luminat acum, când sunt mai coaptă. Am privit îndelung la aceste floricele roz şi mi-am dorit să pot avea o fetiţă <3 căreia să-i fac tot soiul de lucruşoare care să aibă această culoare. Poate Dumnezeu va dori să fiu o bunică ce tricotează unei nepoate, o rochiţă roz 🙂

DSC_5882

Este cel mai frumos roz pe care l-am simţit vreodată, pur şi simplu avea gust ca să nu zic de miros şi fac această afirmaţiei, eu fiind în deficit faţă de această culoare. Cu doi băieţi în ogradă este practic imposibil, să accesezi această nuanţă. Am încercat cu galben, cu vernil, cu portocaliu, dar cu roz nu am avut nici o tentativă!

Revenind la această floare, am căutat să văd dacă sunt multe lucruri scrise despre ea. Înafară de cele botanice şi horticole, la capitolul poveşti, oferta nu a fost prea stufoasă. Însă am găsit două poveşti care mi-au plăcut foarte mult şi pe care, sunt convinsă că acum în acestă perioadă, trebuia să le lecturez.

Una dintre ele se numeşte,

Povestea celor patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă.

Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

– Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.

Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…

– Şi apoi?

– Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

– Nu ştiu.

– Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi. În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

– Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

– Nici eu nu ştiu, tătucă.

– Cum, şi tu ai vândut-o?

– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:

– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Frumoasă, nu? Foarte frumoasă!
Cea de-a doua se numeşte,

Povestea cutiei cu piersici

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lecția de săptămâna viitoare să ia o cutie de carton și pentru fiecare persoana care îi supără, pe care nu pot să o sufere și să o ierte să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.

Timp de o săptămână, studenții au avut obligația să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în mașină, la lecții, chiar și noaptea să și-o pună la capul patului. Studenții au fost amuzați de lecție la început, și fiecare a scris cu ardoare o mulțime de nume, rămase în memorie încă din copilărie.

Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenții adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau și care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile așezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, și stricăciunea se întindea foarte repede și la celelalte.

O problemă dificilă mai era și faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele și adresa fiecarui student, ca și tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase și ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă față sarcinii sale.

Fiecare a înțeles foarte repede și clar lecția pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, și anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutății spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală față de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

În cutia ta câte piersici sunt… și ce ai de gând să faci cu ele??

 

Aceste două poveşti mi-au rămas în minte şi suflet. Îi mulţumesc acestei diafane flori, că mi-a înlesnit întâlnirea cu aceste lecturi. Să mai spună cineva că există întâlniri întâmplătoare!

De un lucru sunt sigură: de acum înainte, nu voi mai rata în nici o primăvară piersicii în floare!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: